Istoria slovacilor din Nădlac, păstrată într-o casă tradițională cu acoperiș de trestie și „perdea“ de napi

Pentru mulți, Nădlacul este doar un punct de trecere a frontierei, sintagma „vama Nădlac“ fiind intens mediatizată, în special la știrile televizate. Într-adevăr, localitatea Nădlac, situată în vestul României, la granița cu Ungaria și la 47 de kilometri de municipiul Arad, este unul dintre cele mai importante puncte de trecere a frontierei dintre cele două state. Puțini știu că în această localitate arădeană trăiesc cei mai mulți slovaci din România.

Conform recensământului din 2011, din cei 7398 de locuitori ai Nădlacului, 47,64% erau de etnie slovacă, urmați fiind de români (44,50%), maghiari (3,55%), rromi (2,53%) și alte naționalități (1,75%).

Slovacii s-au așezat la Nădlac în anul 1803. Ținuturile natale nu le ofereau cele mai prielnice condiții de trai: pământul era pietros, recoltele sărăcăcioase, iar perioadele de secetă făceau să scadă drastic nivelul de trai ai locuitorilor. Mai mult, cei mai mulți slovaci care s-au așezat la Nădlac sunt de confesiune evanghelică, luterană și până în 1870, până la adoptarea Patentului de toleranță erau și persecutați.

„A fost o colonizare a Ținuturilor de Jos, deoarece locurile au fost depopulate în urma retragerii turcilor, iar proprietarii terenurilor agricole au căutat oameni harnici care să lucreze aceste pământuri (…) Proprietarii acestor terenuri agricole le-au oferit niște condiții fantastice ca să-i atragă pe aceste meleaguri: au fost scutiți de plata impozitelor pe o perioadă de trei ani, puteau să-și construiască mori de vânt și mori pe apă și, în plus, puteau să-și practice liber confesiunea. Atunci, sate întregi au părăsit Slovacia și treptat, în mai multe valuri, au ajuns până în Nădlac.

La început, exista o convingerea că au venit aici doar cei săraci, dar după mai multe cercetări și studii ne-am convins că și cei mai înstăriți și-au vândut ce aveau și s-au mutat prima dată în zona Budapestei, apoi la Bichișciaba (n.r. – oraș din Ungaria) unde anul trecut au sărbătorit 300 de ani de la constituirea orașului.  Strămoșii noștri s-au mutat aici, la Nădlac, dintr-o localitate apropiată, Totkomloș. Totkomloș slovac din Ungaria. Aceste migrații s-au desfășurat în granițele aceluiași stat, iar abia după Primul Război  slovacii s-au trezit deodată divizați în trei state: Ungaria, România și Serbia (…) Când terenurile din Totkomloș au fost deja împărțite, iar natalitatea era foarte mare, au făcut o cerere și le-a fost atribuită această zonă. Aici nu au întemeiat o localitate de la început. Aici era o localitate în care trăia o numeroasă populație de etnie română cu care a conviețuit și conviețuiesc de peste 200 de ani în relații pașnice“, spune profesoara de istorie și limbă slovacă Ludmila Somrakova.

Școala, biserica, muzeul

Slovacii din Nădlacul de azi își păstrează limba, credința și obiceiurile datorită liceului teoretic ce poartă numele prozatorului și dramaturgului slovac Jozef Gregor-Tajovský și bisericii evanghelice luterane, monument istoric, a cărei piatră de temelia a fost pusă pe 3 mai 1812.

„Comunitatea a venit aici cu un învățător și un preot. Iar în anul 1803, primăvara, în 24 aprilie, dimineața, la ora 04.00, au sosit aici și de când există biserica și clopot, în fiecare dimineață, la 04.00, bat clopotele tocmai în cinstea acestei veniri“, a mai spus prof. Ludmila Somrakova.

În afară de aceste două instituții reprezentative – școala și biserica – slovacii mai au un loc cu care se mândresc și care „vorbește“ despre rădăcinile lor: o casă țărănească tradițională transformată în punct muzeal. Un loc unde sunt adunate laolaltă, alături de fotografii de epocă și alte documente înrămate și atârnate pe perete, obiecte de uz gospodăresc, mobilier, țesături și piese de port popular dragi nădlăcanilor.

Case din pământ, cu acoperiș de trestie și o „perdea“ de napi

Casa țărănească aparține Uniunii Slovacilor și Cehilor din România. Aceasta a fost transformată în muzeu la sfârșitul anilor ´90, iar obiectele care se regăsesc în ea sunt donații de la nădlăcani. Este o casă specifică locului, din pământ bătut și acoperită cu trestie, deoarece în zonă existau multe mlaștini. O casă cu uși duble, vopsite în albastru și cu un mic pridvor, folosit ca spațiu de depozitare, în fața căruia sunt cultivați napi, ale căror frunze și flori galbene mlădioase țin praful departe de încăperi. O casă cu anexe gospodărești, cu curte nici mare, dar nici mică, și cu fântână, pentru că la Nădlac era obiceiul ca fiecare să aibă propria fântână în curte.

Locuința slovacilor avea de obicei o structură tripartită: „Camera din față“ sau camera de zi, în care se desfășura viața de familie, tinda și „camera din spate“ sau camera bună.

Camera din față era cea mai importantă, deoarece aici se desfășură viața întregii familii, formată din mai multe generații.

O cameră pentru mai multe familii și generații

„Erau familii numeroase și toți dormeau aici, indiferent că erau mai multe generații sau mai multe familii, mai mulți frați cu soțiile“, a subliniat prof. Ludmila Somrakova, cea care realizează, la cerere, ghidaje pentru cei care doresc să afle mai multe despre istoria și tradițiile slovacilor, invitându-i să pășească în locuința tradițională.

Când în familie apărea un prunc, în camera de zi se aducea un pat special, cu baldachin, pentru lăuză. Timp de șase săptămâni de la naștere, femeia dormea în acest pat cu noul-născut, „pentru a avea intimitate și o igienă mai bună“.

Un obiect foarte important în locuința slovacilor era oglinda, așezată pe perete, dar și masa, precum și cuptorul țărănesc, pentru gătit și pentru făcut pâine, care avea și un spațiu la perete, unde copiii se jucau și dormeau după-amiaza. Focul se aprindea din tindă.

Biblia, o cronică a familiei

„Strămoșii noștri fiind de confesiune evanghelică aveau cărți de cântare și Biblia, toate traduse în limba cehă până nu demult, pentru că Martin Luther susținea că fiecare popor trebuie să aibă traduse cărțile sfinte, mai ales Biblia, în limba pe care o vorbește. Ceha și slovacă sunt două limbi foarte asemănătoare. A existat o perioadă când unii slovaci susținea că limba cehă ar trebui să fie limbă literară pentru slovaci. Din secolul al X-lea, teritoriul Slovaciei a devenit o parte a Ungariei și până în 1918 nu a avut propriul stat, deci limba oficială era limba maghiară. Abia în 1843 a fost codificată limba slovacă literară și cum Biblia a fost tradusă în limba cehă și lor le era limba cea mai apropiată, mult timp foloseau limba aceasta ca și limbă literară și chiar de vreo câțiva a apărut o carte de cântări în limba slovacă literară și oamenii mai bătrâni de la noi au fost foarte revoltați când la biserică nu se mai citea ceea ce știau ei dintotdeauna.

Biblia era ca și o cronică a familiei. În spate, pe locurile libere, se notau căsătoriile, nașterile, botezul, înmormântarea. Cine are o asemenea Biblie este foarte valoroasă, deoarece acolo poate găsi multe informații despre familie. Calendarul, în schimb, era pentru alt fel de însemnări: cele legate de gospodărie: când trebuie să fete scroafa sau vaca, când au pus găina pe ouă“, a specificat prof. Ludmila Somrakova.

Cum să faci avere cu… un băț de chibrit

Vaselor de ceramică de uz gospodăresc din locuința tradițională slovacă li se acorda o mare importanță, astfel încât atunci un vas de spărgea el nu se arunca, ci cioburile se strângeau pentru ca blidul să fie reconstituit și legat cu sârmă. Această practică era izvorâtă dintr-un spirit de economie specific slovacilor.

„Vasele sparte nu se aruncau. Din Slovacia, veneau oameni în fiecare an care cu sârmă legau acele vase. Iar dacă aveau o gaură, știau să o peticească, pentru a nu arunca vasul. Nimic nu se arunca, totul încerca să se refolosească. Străbunica mea totdeauna spunea că numai așa poți face avere, dacă cu un chibrit aprinzi două focuri: și lampa, și cuptorul“, a povestit Ludmila Somrakova.

Și, într-adevăr, erau vremuri când, prin muncă și cu sacrificii se putea face avere.

„Bunicul bunicului meu a venit din zona Slovaciei centrală pe un car tras de boi cu cinci copii mici. Au călătorit o săptămână (…) Copiilor lor le-au asigurat câte o casă și ceva pământ. Erau harnici. Bunicul meu a moștenit casa părintească, iar fiecare dintre frații și surorile, câte o căsuță și ceva pământ. Deci, dacă ești harnic, nu mori de foame“, a spus Bianca Unc, secretarul general al Uniunii Democrate a Slovacilor și Cehilor din România.

Stratificarea socială, evidentă și la biserică

Încălțămintea ocupa un loc special în portul tradițional al slovacilor. De exemplu, culoarea papucilor, realizați de meșterii pantofari din localitate, reflecta vârsta purtătoarei.

„Papucii se făceau la Nădlac, mai colorați pentru tinere și negri pentru femei. Nu erau făcuți pentru piciorul stâng sau drept, ci în timp ei se așezau pe picior și luau forma piciorului“, a precizat prof. Ludmila Somrakova.

Descălțătorul juca un rol important în viața familiei slovace tradiționale, el reflectând statutul social lipsind doar în familiile sărace. La familiile înstărite descălțătorul era mai „dichisit“, bogat ornamentat.

„Stratificarea socială se vedea și la biserică, unde erau locuri unde stăteau învățătorii, meșteșugari, țăranii mai bogați și cei mai săracii. Și căsătoriile se încheiau așa. Chiar se spunea «Blănița cu blăniță și procovița cu procoviț㻓, a mai precizat Ludmila Somrakova.

De altfel, intelectualii, meșteșugarii și țăranii aveau haine care le reflectau statutul social. Pentru hainele de lucru se folosea un material albastru pe care se imprimau  modele albe cu ajutorul unor tipare din lemn.

În ceea ce privește căsătoriile, până la cel de-Al Doilea Război Mondial nu se făceau căsătorii mixte, între slovaci și români, aspect care explică o păstrarea identității etnice.

Casa muzeală a slovacilor din Nădlac este situată pe strada Tajovsky nr. 11.

Acest articol este realizat în urma vizitei de documentare inclusă în proiectul „Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media. Schimb de experiență și bune practici cu parteneri de proiecte din regiunea Dunării. Turismul cultural – o șansă pentru dezvoltare locală“, etapa a II-a, care s-a desfășurat în perioada 7-11 octombrie în organizarea Departamentului pentru Relații Interetnice din cadrul Guvernului României. La data vizitei, pe 10 octombrie,  punctul muzeal nu beneficia de curent electric, din cauza unor lucrări care se realizau la fațada dinspre stradă a casei tradiționale.