Tradiţii şi obiceiuri de Crăciun

Colinde, colinde, e vremea colindelor… Acum, în luna decembrie, mai mult decât în orice lună a anului, omul contemporan, prins în iureșul lui „acum“ și „repede“, găsește răgazul să se întoarcă spre tradiții. Sau măcar așa ar trebui. Sărbătorile de iarnă, care încep, din punct de vedere calendaristic pe 24 decembrie, în Ajun de Crăciun și se încheie pe 7 ianuarie, de Sfântul Ioan Botezătorul, au un farmec aparte. Chiar dacă vremurile s-au schimbat și nici nu mai sunt zăpezile de altădată și nici copiii cu obraji rumeni de ger, care, luptându-se cu troienele sau mergând pe omătul scânteietor, scârțâind sub pași, se întreceau să spună cel mai frumos colind pe la „fereștri“, în curți de oameni gospodari.

În semn de prețuire pentru pitoreștile tradiții și obiceiuri de iarnă, de Crăciun și Anul Nou, vă propunem o reîntoarcere în timp, pe ulițele satului tradițional, atunci când copiii nu îl așteptau pe Moș Crăciun, nu știau ce înseamnă bradul împodobit (obicei preluat abia în secolul XIX)  și se mulțumeau (ce se mai bucurau!) să primească în dar nuci, mere, colaci, covrigi și chiar roșcove. Începem cu Crăciunul…. Postul Crăciunului se apropie de final și odată cu el începe febra pregătirilor: cei mari ai casei se îngrijesc ca bucatele să fie pe masă din belșug, pentru că, conform zicalei, „Crăciunul e sătul“, iar tinerii și prichindeii pregătesc cu emoție colindele.

Colindele

Să începem cu colindele. E bine să se știe că în satul tradițional, colindatului i se acorda o mare importanță. Vestea Nașterii Pruncului Iisus trebuia împărtășită, ea era o sărbătoare a întregii comunități, a celor mici și a celor mari, a celor înstăriți și a celor mai puțin bogați. De altfel, acesta este rolul colindelor, de a vesti. Termenul colind provine din latinescul „kalendae“, derivat din verbul „calare“, care se traduce prin „a vesti“.

Flăcăii începeau repetițiile pentru colindat încă din prima zi a Postului Crăciunului, imediat după Lăsatul Secului sau, cel mai târziu, de Moș Nicolae. Primul pas consta în constituirea cetei de colindători, după legi nescrise, transmise din generație în generație. Exista deja un nucleu la care aderau alți tineri din sat luând locul celor care, în timpul anului, își schimbaseră statutul civil prin căsătorie. A fi colindător, a merge din casă în casă pentru a duce vestea Nașterii Domnului, avea o importanță covârșitoare, de aceea fiecare membru al cetei trebuia să aibă o conduită morală ireproșabilă: trebuia să fie flăcau serios și de încredere.

Colindătorul, un reper moral pentru comunitate

De exemplu, în sudul Dobrogei, cercetătorii au identificat un adevărat „regulament“, care a făcut obiectul unui studiu semnat de dr. Maria Magiru și Călin Sabin și publicat în volumul „Dobrogea, studiu etnografic. Volumul I. Românii autohtoni”, editat de Muzeul de Artă Populară Constanța. „Pentru a fi primit în ceata de colindători, tânărul trebuia să fie creștin, să fie flăcău cu trecere și nume în sat, să aibă armata făcută (criteriu valabil doar în anumite așezări), să știe să scrie și să citească, să fie bun cântăreț, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic și să locuiască în sat. De asemenea, membrii cetei trebuiau să dea ascultare șefului de ceată, să nu se îmbete și să nu producă scandaluri în sat“, conform specialiștilor Muzeului de Artă Populară Constanța care vorbesc de un adevărat cod deontologic al colindătorului.

cete de colindatori

Odinioară colindatului i se acorda o mare importanță, colindul era spus în întregime, nu se admiteau colinde prescurtate sau un scurt refren repetat aproape la nesfârşit, aşa cum este tendinţa acum. Era considerat mare păcat să intervii în textul colindei, fapt sancționat de gazde. „Într-o colindă nu se schimbă nici un cuvânt, iar dacă (n.r. colindătorii) greșesc, gazda colindată se crede prin aceasta insultată și le face observații, iar uneori chiar îi gonesc“, spunea în 1896 învățătorul Constantin Măldărescu din comuna constănțeană Oltina ca răspuns la Chestionarul lui Nicolae Densușianu.

În unele zone ale ţării, precum Dobrogea, colindele erau specializate. Aici se cântau colinde: de fată, de tineri căsătoriți, de mort, de străin, de cioban, de pescar ș.a. Interesant este că în această parte a ţării, elementul religios nu este foarte pregnant, aproape că lipseşte, în special în aceste colinde specializate. Explicația este oferită în studiul mai sus amintit din volumul „Dobrogea, studiu etnografic. Românii autohtoni”, editat de Muzeul de Artă Populară Constanța: „Deși Dobrogea a fost primul pământ românesc creștinat, totuși prezența colindelor religioase, inclusiv a elementelor și termenilor de origine creștine în colinde este mult mai redusă decât în celelalte provincii datorită condițiilor mai puțin prielnice practicii bisericești pe care acest ținut le-a oferit“.

Casa primenită, gardul reparat

În timp ce copiii şi flăcăii se ocupau cu repetarea colindelor, adulţii făceau pregătiri pentru sărbătoare. În primul rând, casa trebuia să fie primenită, toată gospodăria trebuind să fie în perfectă ordine.

Femeile și fetele se ocupau cu treburile din interiorul locuinței: curățenie, spălat, iar mai apoi, pregătitul bucatelor tradiţionale. Dacă feciorii se dedicau repetării colindelor,  fetele se întreceau în a-şi „înflori“ cămăşile, astfel încât în zi de sărbătoare să îmbrace costume populare fără egal, unice, care să le individualizeze în rândul celorlalte.

amera locuinta traditionala

O importanţă specială îi era acordată camerei curată, în care urma să fie primiţi colindătorii, aici aflându-se cele mai frumoase lucruri: așternuturi, fețe de pernă, ștergare, etalate pe pat sau pe lada de zestre. Un loc special le este acordat şi costumelor de sărbătoare, pentru toţi membrii familiei, costume cu care se mergea la colindat, la biserică şi cu care se îmbrăcau gazdele când primeau colindători.

Dacă de interiorul locuinței se ocupau în mod special femeile și fetele, capii de familie, ajutați de flăcăi și băieții mai mărișori, aveau grijă ca gospodăria, în ansamblul ei, să fie în perfectă stare: gardurile, porțile, anexele gospodărești să fie reparate, iar lemnele să fie pregătite pentru cele trei zile de Crăciun, cunoscută fiind interdicţia de a lucra în zi de sărbătoare.

Ignatul Porcilor

Un moment extrem important care anunţa Crăciunul se desfăşura într-o zi cu dată fixă, pe 20 decembrie, de Ignat, atunci când se tăia porcul care avea să asigure masa îmbelşugată pentru Crăciun. Însă nu doar pentru sărbătoarea Crăciunului şi zilele care vor urma, în care se putea iar mânca de dulce, adică grăsime şi carne, până la Postul Paştelui, atunci când, de obicei, se terminau carnea şi slănina porcului sacrificat la Ignat.

Ignatul, zi în care are loc sacrificiul ritual al porcului, este o zi cu puternice influenţe păgâne, deşi în calendarul creştin la această dată este prăznuit martiriul Sfântului Ignatie Teoforul, „Purtătorul de Dumnezeu“. Despre acest sfânt se spune că el este unul dintre acei prunci pe care Iisus i-a luat în brațe spunând mulțimii care Îl asculta: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte“.

Ţăranul român a pus pe seama sfântului o seamă de legende, în care apare şi porcul, motiv pentru care i se mai spune şi „Ignatul porcilor“. Una dintre ele spune că sfântul, ori de câte ori înnopta într-o casă, lăsa un dar gazdei. Odată, poposind la un ţăran sărac, i-a dăruit un porc, pe care l-a învăţat cum să-l prepare îndemnându-l să împartă cu ceilalţi, de Crăciun.

Într-o altă legendă, se spune că Ignat era un om foarte sărac și fără copii. Pornind el să găsească ceva de mâncare pentru Crăciunul care se apropia a întâlnit un străin care mâna o turmă de porci. Ignat vru să afle cu cât vinde un porc, dar străinul îi promisese că îi va avea pe toți, dacă îi va da ceea ce știe că nu are acasă. Omul sărac se învoi neștiind că făgăduise necuratului pe pruncul său nenăscut, aflat în pântecele nevestei sale. Aflând de înşelăciunea diavolicească, Dumnezeu vru să-l scape pe Ignat. De aceea luă chipul unui bătrân şi ceru adăpost în casa sărmanului înşelat, iar în noaptea aceea, când venise diavolul să-și ia „darul“, Dumnezeu dădu răspuns la toate cele zece ghicitori ale necuratului, astfel încât acesta din urmă plesni de ciudă, iar Ignat rămăsese cu porcii, dar şi cu copilul, devenind om cu stare.

ignat-taierea porcului

În popor în această zi au loc tăierea, pârlirea ritualică a porcului şi pregătirea preparatelor tradiţionale pentru Crăciun, cu interdicţia de a consuma din ele.

Interzis era orice alt lucru. Cine nu avea porc putea să tăie şi o pasăre, de preferat o găină, deoarece în această zi este bine a vedea sânge, pentru a fi ferit de boli. De altfel, sângele de porc negru era considerat a fi bun de leac pentru diferite boli.

Bucuria copiilor cu obraji rumeni

Copiii se bucurau nespus de mult de tăierea porcului. Ei erau puşi să încalece pe porcul înjunghiat, pentru a fi sănătoşi şi graşi ca porcii şi erau însemnaţi cu sânge pe frunte şi pe obraji, pentru a fi feriţi de deochi şi a fi rumeni. De asemenea, ei primeau în dar băşica porcului, în care puneau apoi grăunţe, în scopul de a o folosi cu rol de zornăitoare, atunci când porneau la colindat.

Ca la orice sărbătoare importantă şi ajunul avea o mare importanță, astfel încât pe 19 decembrie, se fierbea grâu, care, după ce era binecuvântat şi tămâiat de capul familiei, era consumat de toți ai casei. Ceea ce rămânea se dădea la păsări în dimineața de Ignat. În unele zone ale țării, dacă cineva venea în casă în ajunul Ignatului, trebuia să ia loc, pentru ca să șadă bine și cloștile pe cuibar. Tot pe 19 decembrie, se credea că vrăjitoarele umblau să ia belșug caselor, motiv pentru care în satul tradițional se presărau mei și sare împrejurul casei, hambarelor și curții.

Pregătirea colacilor

De la Ignat până în seara de Ajun, zi cu semnificaţii covârşitoare, nu mai era mult. Pentru că în Ajun mai era încă multă treabă de făcut, încă de pe 23 decembrie începea febra pregătirilor de Crăciun, prin prepararea turtelor și covrigilor, dar mai ales a colacilor și colăceilor, de pus pe masă, de dat la colindători, de dat la preot, de trimis la moaşă şi la naşi sau de împărţit, pentru sufletele morţilor.

Preotul cu icoana

În Ajun, preotul din satul tradiţional lupta cu troienele pentru a putea ajunge în casa credincioşilor cu icoana Naşterii Domnului, cântând troparul: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui Dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție“.

icoana pe sticla nasterea domnului muzeul de arta populara constanta

Totodată, el binecuvânta și bucatele puse pe masă lângă icoane, pentru masa Ajunului, care lua forma unui „ospăţ sobru“, care punea capăt postului şi anunţa Crăciunul îndestulat.

Masa de Ajun era formată din bob bătut, prune afumate, grâu fiert şi îndulcit cu miere. Pe masa de Ajun se regăsea şi un desert, preparat încă din 23 decembrie, care de obicei se împărţea copiilor care veneau să colinde. Numit „scutecele lui Hristos“ sau  „pelincile Domnului“, acesta consta din turte făcute din apă şi făină, coapte, însiropate cu apă şi cu zahăr sau cu miere şi presărate cu nuci pisate. În unele părți din Moldova, pe turte se punea spuma care rezulta din fierberea semințelor de cânepă zdrobită cu zahăr, numită tradițional julfă.

Dacă în unele zone ale țării, în această zi membrii familiei stăteau la masa de Ajun, în alte părți era recomandat a se ține post negru sau, dacă nu se putea așa, măcar post aspru, doar cu pâine și apă. De fapt, etimologic cuvântul „ajun“ provine din latinescul „eiunum“, „jejenium“ care înseamnă „nemâncare“, așadar în această zi se ține se ajunează, se postește. E important acest lucru mai ales că se spune că cine nu mănâncă nimic toată ziua va fi sănătos și va avea spor în toate, în anul ce stă să vină.

Bună dimineaţa la Moş Ajun!

Odată cu Ajunul, în satul tradiţional răsunau colindele. Ele erau cântate de dimineaţă de către cei mici, care mergeau cu „Bună dimineaţa!“ şi de cei mari, în seară Ajunului, în cele trei zile de Crăciun (în prima, în mod special), uneori chiar până la Bobotează (în cazul mersului cu Steaua).

Păcatul de a nu primi colindători, pedepsit prin descolindat sau „colindul invers“

Cei care nu primeau colindători erau descolindaţi. A ţine poarta închisă şi câinii dezlegaţi, pentru a nu-i primi pe vestitorii Nașterii Domnului, era un păcat, iar gestul era sancţionat atât de cei „ofensaţi“, cât şi de întreaga comunitate.

De obicei, colindătorii se răzbunau pe sătenii ursuzi printr-un „colind invers“, în care tradiționalele urări de sănătate și prosperitate erau înlocuite cu cele prin care se invocau boala, sărăcia și ghinionul.

Conform specialiştilor Muzeului de Artă Populară Constanţa, imitarea țipătului cucuvelei, lovirea casei cu bulgări de zăpadă sau de pământ, deschiderea porților curților, pentru a fugi animalele și a se rătăci prin sat sau pe câmp, precum și legarea porților gazdelor neospitaliere pe dinafară erau printre cele mai cunoscute forme de răzbunare la care apelau colindătorii.

Ajunul… superstițiilor

De Ajun sunt legate o mulțime de superstiții, ziua fiind investită cu conotații magice.

În Ajunul Crăciunului, dar și în zilele care vor urma, omul trebuie să se ferească de a se certa cu cineva sau de a fi ocărât, pentru a nu avea parte de ceartă până la Crăciunul viitor.

Se mai crede că cel ce se va naște în această noapte sfântă va avea noroc toată viața.

Vitelor din staule li se acordă o mare importanță, deoarece ele au fost singurele care l-au primit în sălașul lor pe Iisus, să se nască, încălzindu-l cu respirația lor. De aceea, în unele zone din Transilvania, bătrânii casei se îngrijeau ca în noaptea de Crăciun să fie fân din abundență în ieslea blândelor dobitoace. De asemenea, în alte părți ale țării se așterneau paie în fața casei.

Mai mult, exista credința că în noaptea de Ajun, boii vorbesc unii cu alții, în limba lor, despre Iisus Hristos.

În noaptea de Ajun, ca în alte zile premergătoare unei mari sărbători, fetele de măritat aflau de nerăbdare să-și afle ursitul. Se credea că dacă fata mare scoatea din cuptor colacii frumoși, avea să aibă bărbat frumos, iar pentru ca prezicerea să fie și mai completă, rupea o bucată dintr-un colac și o dădea câinelui. Direcția în care pornea apoi câinile indica locul de unde avea să vină și ursitul.

Bradul, un pom controversat, cu conotații funerare, asociat târziu cu Crăciunul

Crăciunul pare să nu aibă farmec fără brad împodobit cu beteală și globuri colorate. Acum, pentru că odinioară, în satul tradițional, nu exista tradiția pomului de Crăciun, bradului fiindu-i atribuite în mod special conotații funerare. El a fost adus în case relativ târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, după modelul german, făcându-și loc în mediul urban, în casele celor înstăriți, nu la sate. Iar acest obicei a stârnit nedumerire în rândul sătenilor care asociau bradul împodobit cu moartea unui tânăr.

În acest sens, este elocventă relatarea unui țăran de la sfârșitul secolului al XIX-lea, citată în volumul „Sărbătoarea noastră cea de toate zilele“, de Narcisa Alexandra Știucă: „Eram copil și văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat și am căscat și eu gura acolo. Pasă-mi-te era pomul Crăciunului (…) Mi-era milă, vedeți dvoastră, de nenorocirea ce credeam că ar fi căzut peste casa aceea, tocmai la așa zile mari cum e Crăciunul, și vrând să știu tot, cum e copilul, mă încumet și întreb pe om: «Cine a murit, aici, nene, de i-a făcut un brad așa frumos?»“.

Casa respectivă aparținea unui german, străin de obiceiurile țăranului român pentru care bradul însemna substitutul mirelui sau al miresei la moartea unui tânăr „nelumit“, necăsătorit sau fratele geamăn al defunctului, care răsărea în pădure odată cu nașterea perechii sale umane.

În Oltenia și în jumătatea de vest a Munteniei, bradul împodobit cu beteală și alte ornamente colorate are însă și conotații pozitive fiind prezent la nuntă.

Legenda lui Crăciun, bătrânul hărăzit să muncească de ziua lui

Copiii de acum îl așteaptă pe Moș Crăciun cel darnic, să le împlinească dorințele, însă și cei mari așteaptă daruri. De aici decurge o întreagă febră a cumpărăturilor de felul. Care este legenda lui Moș Crăciun? Sunt multe, însă sugestivă este cea prezentată de Ion Dragoslav în „Povești de Crăciun“. Conform acesteia, Crăciun era un om hain, care, după ce a aflat că soția sa a găzduit-o pe Fecioara Maria în grajdul de vite și a ajutat-o să nască, a pedepsit-o cumplit tăindu-i mâinile de la încheietură, beat fiind. Aflând  de grozăvie, Maica Domnului i-a lipit mâinile la loc punând-o pe Crăciuniță să bage mâinile în scăldătoarea Pruncului. A doua zi, Crăciun după ce se trezi din beție își dădu seama de gestul necugetat și căindu-se ieși afară din casă pentru a cere iertare Maicuței Sfinte și Pruncului. Afară era totul acoperit de zăpadă deoarece îngerii, vrând să sărbătorească Nașterii lui Iisus Hristos, țesuseră o perdea pe nori pe care dansaseră și din care căzuseră steluțe albe. Speriat, Crăciun se întorsese în casă și uitându-se în oglindă constată că barba, dar și părul întreg îi erau precum nea.

Ieșind din nou afară, pentru a îngenunchea în fața dumnezeiștilor oaspeți, Maica Domnului îi spuse: „Nu te teme, Crăciune! Dumnezeu cel sfânt a dorit să ajung la casa ta și să facă minunea asta. De azi, numele tău e menit să fie pomenit în veac de veac, de toate națiile pământului. Iar ziua ta, de azi, Crăciune, va fi pomenită odată cu a Fiului meu Sfânt. Deoarece ai tăiat mâinile femeii tale, pe lângă faptul c-ai albit, o să mai capeți o osândă. Tu. Crăciune, niciodată nu o să poți muri ca ceilalți oameni. Și niciodată n-ai să rămâi acasă, de ziua ta, ci, la cântatul cocoșilor, din noaptea de Ajun, până în seara lui Ioan Botezătorul, tu trebuie să umbli ca gândul din casă în casă, din sat în sat, din târg în târg, din bordei în palat, cu o traistă în spinare încărcată cu dulciuri, parale, straie, jucării, cărți de povești, pe care nevastă-ta, Crăciuneasa, le va pregăti vreme de un an întreg. Tu, Crăciune, va urma să împarți aceste daruri la bogat și la sărac, mai ales la copii; și va trebui să cânți, cu steaua, nașterea băiatului meu Iisus Hristos“.

Sursă foto: Muzeul de Artă Populară Constanţa

Share:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *