Regizorul Toma Hogea: „Păpușa rămâne emblema teatrului pentru copii“

După ce în iulie 2019 a montat „Degețica“ la Teatrul pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare“, regizorul Toma Hogea a promis, că în cazul în care va fi chemat la Constanța, va pune în scenă un spectacol cu păpuși. Și se ține de cuvânt, mai ales că i-a promis Anetei (Nuți) Forna Christu, nume de referință al artei păpușărești din România și de peste hotare și motiv de mândrie pentru teatrul de la mare, iar martor i-a fost nimeni alta decât Anaid Tavitian, cea care și-a început cariera de secretar literar, în 1978, la Teatrul de Păpuși Constanța.

„Pescarul și sufletul său“, spectacol care va avea avanpremiera pe 13 noiembrie, are la bază cu basm scris de Oscar Wilde, autor de numele căruia se leagă unul dintre cele mai mari succese ale teatrului pentru copii din Constanța, „Copilul din stele“, în regia lui Geo Berechet, cu o scenografìe de Eugenia Tărășescu-Jianu, spectacol montat în anii ’70, premiat în țară, dar mai ales în străinătate.

De formație actor-păpușar, Toma Hogea iubește păpușa așa cum un părinte își iubește copilul. O iubește și îi cunoaște tainele. Este autorul unui monumentale istorii a teatrului de păpuși din România, în cinci volume, care însumează peste 2000 de pagini: „Despre arta păpușarilor români. Dialoguri cu maeștrii scenei“.

Constanța ocupă un loc special în sufletul său. Își amintește cu mare drag și nostalgie de „Săptămâna teatrelor de păpuși“, cel mai mare și mai important festival de acest gen din România, înființat în 1969 și oprit în 1999, care se desfășura o dată la doi ani la Constanța. De aceea, se simte ca acasă în teatrul de la malul Mării Negre și a revenit cu mare bucurie în „casa păpușilor“ de la Constanța.

„Pescarul și sufletul său“ este ultimul proiect din 2020. În acest an, Toma Hogea a mai montat pentru Teatrul „Arlechino“ din Brașov „Pescărușul Folly din orașul pisicilor“, o adaptare a textului „Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare”, de Luis Sepulveda, iar la Teatrul pentru Copii „Cărăbuș“ din Brăila a pus în scenă „Cântecul privighetorii“, o adaptare după o poveste de Hans Christian Andersen.

Spectacolul „Pescarul și sufletul său“, predestinat parcă teatrului de la Marea Neagră, îi va avea în distribuție pe: Grațian Prisacariu, Rovena Paraschivoi, Daniel Minciună, Daniela Vlad, Tiberiu Roșu, Ion Ciolan, Claudia Brădescu, Arina Cojocaru și Alina Manțu.

Scenografia e semnată de Mihai Pastramagiu, muzica e creația lui Tibor Cari, de light design s-a ocupat Adrian Buliga, coregrafia e realizată de Geta Rădvan Huncanu, iar  proiecțiile, de Sebi Tineghe.

 

Sunteți la a doua colaborare cu Teatrul pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare“ după „Degețica“, de această dată cu un alt text, „Pescarul și sufletul său“, de Oscar Wilde.

Mi-am dorit de foarte mult timp să montez acest text, mai ales că, fiind foarte complex, ca să nu spun complicat, a fost ocolit zeci de ani de regizori. Este un text extrem de profund, care nu e ușor să fie transmis scenic, mai ales într-un spectacol cu păpuși. De aceea am ales să-l montez aici după experiența de anul trecut cu „Degețica“, pentru că acest teatru are o minunată trupă de actori păpușari, mai mult decât talentați, cu charismă, aș spune, simțindu-se energia Anetei Nuți Forna.

E rar să găsești o trupă cu actori atât de dăruiți păpușii și scenei!

Întotdeauna mi-au plăcut provocările, să găsesc împreună cu scenograful cele mai bune rezolvări scenice, lucrurile care necesită multă, foarte multă fantezie, mai ales că textul acesta despre care vorbim, „Pescarul și sufletul său“, este unul filosofic.

Ori această trupă, Teatrul „Căluțul de mare” merită cu prisosință să aibă în repertoriu și pe afiș un text atât de valoros ca cel al lui Oscar Wilde.

Cu atât mai valoros cu cât este foarte rar jucat.

A fost o montare la dramatic, la Odeon, iar cu păpuși nu cunosc decât o singură montare, în urmă cu vreo 30 de ani, la Teatrul „Arlechino“ din Brașov, a regretatului regizor Liviu Steciuc, directorul teatrului de atunci (n. r. – spectacolul a fost montat în 1995).

„Pescarul și sufletul său“ e un text care creează tot felul de bariere în cazul în care nu găsești rezolvările necesare. Textul necesită o multitudine de rezolvări, pornind de la spațiul de joc, pentru că jonglăm cu două tărâmuri: pământul și pescarul, pe de o parte și lumea marină, începând cu marele Triton, Sirenă și toate celelalte personaje

Am văzut că ați păstrat aceeași echipă ca la „Degețica“. Scenograf, compozitor…

Întotdeauna am mare grijă când îmi construiesc echipa. Sunt un regizor extrem de exigent cu mine însumi și implicit cu colaboratorii mei. Cu scenograful Mihai Pastramagiu am montat multe spectacole în țară. Ne cunoaștem din anii ’70 când eram angajat la Teatrul „Mihai Eminescu“. Pentru un scenograf este foarte important să cunoască atelierele de producție și condițiile de lucru dintr-un teatru.

Pe compozitorul Cari Tibor îl consider, după umila mea părere, unul dintre cei mai valoroși compozitori la ora actuală din România, în materie de teatru, nu doar pentru că a fost premiat de UNITER, dar și pentru partiturile sale muzicale care sunt de o sensibilitate deosebită.

Dacă în spectacolul „Degețica“ se regăsesc multe forme teatrale, de această dată mi-am promis mie și bunei mele prietene Nuți Forna, maestru al artei păpușărești, că dacă voi reveni în Constanța voi face un spectacol numai cu păpuși. Actorii mânuitori vor fi la vedere, actorii păpușări vor fi integrați și în niște momente de pantomimă și de plastică corporală având în vedere că mânuirea e la vedere. Dar într-un procent foarte mare va fi un spectacol cu păpuși.

Interesul și dorința mea este ca acest spectacol să arate publicului exact ceea ce înseamnă virtuozitatea artei păpușărești. Având în vedere că la Constanța avem acești minunați actori-păpușari. În România există multe teatre, multe colective cu actori păpușari talentați. Dar este o diferență foarte mare între a fi actor-păpușar talentat și actor-păpușar cu charismă. E  vorba de o energie specială peste talent.

Textul având multă greutate, fiind plin de metafore, de simboluri, de trăiri, cred că va fi mult mai bine perceput de spectatori cu ajutorul păpușilor.

Ca regizor și ca artist, am pretenția că sunt om deschis noului, pentru a descoperi noi valențe scenice, dar în orice teatru pentru copii și tineret – că e teatru dansant, că e teatru contemporan, că e pantomimă, că e teatru pentru copii cu actori, că e teatru de măști, de umbre – păpușa rămâne emblema teatrului pentru copii, din punctul meu de vedere.

Generațiile de copii de astăzi sunt duse în cu totul și cu totul alte zone, altele decât cele din copilăria noastră, iar internetul, calculatorul, jocurile pe telefon, totul bulversează structura și sensibilitatea artistului. Atunci mai rămâne teatrul pentru copii în care trebuie să readucem copilul la matcă, adică la lucrurile frumoase, la păpușă, la emoție, la sensibilitate, la o piesă muzicală bine scrisă, la o dramatizare bine făcută, pentru că numai așa putem să educăm, să formăm și să sensibilizăm un copil.

Ați scris o istorie a teatrului de păpuși, în cinci volume, în care ați realizat interviuri cu „maeștrii scenei“ din toate instituțiile de spectacol de acest gen din România. Unde se situează Teatrul „Căluțul de mare“ în peisajul național?

Din fericire, și o spun cu toată răspunderea și în cunoștință de cauză, având în vedere că am fost de multe ori în jurii de specialitate, la festivalurile breslei noastre păpușărești și montând în țară, cunosc foarte bine trupele.

Din fericire, trupa teatrului „Căluțul de mare“ se află pe un soclu, în sensul că e foarte vizibilă, la un nivel superior.

Trupa e atât de diversificată – mă refer la tipologiile actorilor, la vârstă – și e deschisă spre nou, spre provocare, dar totodată luptă și ține să nu renunțe la ceea ce înseamnă tradiție, la ceea ce înseamnă păpușărie, să nu renunțe la acest miracol și acest miraj care este păpușa.

Pentru că, din păcate, în multe teatre din țară, păpușa a ajuns pe un plan secund, poate și mai îndepărtat, ceea ce nu e bine deloc. Dacă acum ai îndepărtat-o puțin, la fel și peste câțiva ani, există riscul de a o pierde. Întrebarea e: dacă nu are cine să aducă în prezent păpușa cine o va face? Acum suntem noi, cei de generația mea.

Când noi vom dispărea, din generația tânără mai greu va apărea cineva cu această „foame“ pentru păpușă. Tentațiile acestei generații tinere sunt foarte mari, din dorința de a experimenta și a căuta noi valențe artistice, aspect cu care sunt cu totul de acord, dacă este făcut bine, cu adevăr, cu coerență și cu emoție. Teatrul înseamnă emoție.

Pe mine mă încearcă tot felul de emoții de fiecare dată când traversez acest foaier în care ne găsim acum (n.r. – foaierul Teatrului „Căluțul de mare“, unde a fost luat interviul) pentru că am tot felul de emoții legate de acest spațiu.

Vă referiți la Săptămâna Teatrelor pentru Păpuși? 

Exact. E vorba de anii 80. În urmă cu 40 de ani, în acest foaier. cine nu a călcat?! Începând cu draga și scumpa noastră Anaid Tavitian, care era nucleul, motorul, energia acestui festival. Dar alături de Anaid au pășit Dinu Kivu, Mașek (n.r. – Victor Ernest Mașek), Rodica Vianu, Valentin Silvestru și mulți alții.

În fiecare seară, când se terminau cele patru-cinci spectacole câte vedeam într-o zi, în acest foaier erau colocvii, discuții, dar nu la modul academic, plictisitor și obositor. Erau niște întâlniri de suflet, prietenești, unde și despre spectacolele mai puțin reușite se vorbea cu așa o eleganță, o finețe și o sclipire a minților minunate încât nimeni nu se simțea supărat, nimeni nu se simțea jignit.

Au fost niște ani extraordinari. Era singurul festival din România unde trupele veneau și stăteau pe toată perioada festivalului, era singurul festival în care toți îi puteam vedea pe toți ceilalți. Era un lucru fantastic.

Cum ați perceput oprirea acestui festival?

Din păcate, nu e singurul care s-a oprit. Dar dacă mă doare sufletul pentru ceva, mă doare pentru acest festival.

„Săptămâna Teatrelor de Păpuși“ era etalonul breslei păpușărești din România. Era o pepinieră, aici descopereai tinerii.

 Aici s-au născut enorm de multe prietenii, aici s-au născut foarte multe idile, foarte mulți tineri actori-păpușari din țară s-au cunoscut aici și apoi au întemeiat familii. Era ceva precedent, ceva unic.

Știu că acest festival se va relua cu un manager ca domnul Romică Stan, care este un om deosebit, de o modestie ieșită din comun, pentru vremurile pe care le trăim, care tace și face numai lucruri bune și foarte bune. Acest festival trebuia să se întâmple anul acesta, dacă nu era pandemia.

Trebuie să rămânem optimiști. Revenind la „Pescarul și sufletul său“, ce așteptări aveți de la acest spectacol?

Visez acest spectacol, visez un spectacol de mare rafinament în arta păpușărească, visez ca acești minunați artiști păpușari constănțeni să fie valorificați la maxim, iar cu un asemenea text își pot arăta măiestria.

Sunt extrem de fericit că domnul Romică Stan mi-a propus un text atât de complex, ceea ce demonstrează că știe foarte bine să construiască repertoriul unui teatru, ceea ce nu e ușor, mai ales într-un teatru pentru copii.

Într-un singur an să montezi un spectacol de plastică corporală, precum „Alice în Țara Oglinzilor“, un Shakespeare („Coșmarul lui Puck“) cu tineri și acest spectacol, „Pescarul și sufletul său“, ține nu doar de o știință a creării repertoriului, dar ține și de o eleganță și un bun simț artistic.

Are și o echipă foarte bună în spate: Anaid Tavitian, consultant artistic colaborator și Tiberiu Roșu, director artistic. 

Evident. Tibi Roșu îl susține enorm pe partea artistică și știe să coordoneze departamentul artistic, iar orice gând și sugestie de la Anaid Tavitian sunt benefice. Ce teatru nu și-ar dori în țara aceasta să o aibă pe Anaid Tavitian alături? Este o binecuvântare!