Popas în camera nupțială a tătarilor

Culori vii, țesături și broderii lucrate cu fantezie și meticulozitate, dispuse după o scenografie fermecătoare. În aceste cuvinte se pot defini țesăturile care împodobeau cândva camera nupțială a tătarilor. O astfel de cameră, mărturie a unor timpuri apuse, când se respectau obiceiurile străvechi, acum alterate de modernitate, este reconstituită la sediul central al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România.

Țesăturile care sunt etalate pe pereți, pe tavan și pe pat, sunt vechi de peste o sută de ani, unele dintre ele, donate de către tătăroaicele în vârstă care doresc ca, în acest fel, aceste obiecte să continue să-și depene povestea generațiilor de azi și de mâine. Cele mai vechi dintre ele au cusute pe ele, cu fir auriu și argintiu, versete din Coran.

Exuberanță cromatică, mobilier auster

Camera nupțială era simplă. Pe patul scund, nu înalt, numit set, se așezau perne îmbrăcate în dantelă, croșetată din bumbac alb. La perete se puneau perne umplute cu paie.

„Peste aceste perne umplute cu paie se punea acele sergî, dantele prinse pe o pânză albă. Pe set se punea mînderuri, niște salteluțe umplute cu lână, care trebuiau să fie foarte moi și pe care se așezau musafirii care veneau. În rest, mobilierul era simplu: fără șifonier, fără scaune, doar cu o masă mai joasă, pentru servit cafea sau dulceață“, spune profesoara Neriman Ibraim, gazda noastră, care călăuzește o călătorie fascinantă prin obiceiurile de nuntă ale tătarilor dobrogeni.

În ceea ce privește motivele decorative și materialele folosite: „obiectele erau brodate cu motive florale și chiar geometrice, dar niciodată zoomorfe. Garoafa se regăsește ca motiv pe obiecte de artă populară. Bumbacul sau mătasea erau vopsite cu culorile intense sau pastelate, obținute din plante. Materialele folosite erau inul, cânepa, borangicul, iar ca fir, lâna, bumbacul, mătasea de diferite culori și firul metalic sau argintiu“.

Camera nupțială era aranjată în casa mirelui, înainte de nuntă, de către femeile care veneau din partea miresei.

„În funcție de zestrea miresei, camera putea fi amenajată în două feluri. Dacă fata avea zestre destulă, se acoperea tot plafonul camerei, fără să se lase niciun loc liber, cu batiste dantelate și cu crep, un fel de eșarfe din mătase naturală, de diferite culori. Dacă mireasa nu avea zestre destulă, se amenaja un fel baldachin deasupra patului nupțial din batiste și crepuri“, precizează Neriman Ibraim.

Zestrea, pregătită de când mireasa era… în fașă

„O fată trebuia să aibă obligatoriu saltele de lână, cel puțin una, câteva plăpumi de lână, lenjerie de pat, câteva rânduri. Toate trebuiau să fie albe, brodate. Trebuia să aibă un covor pentru perete. Am avut surori mai mari ca mine și mama le-a țesut la război covoare pentru perete, pe fond negru cu niște trandafiri roșii. Trebuia să aibă multe cuverturi pentru pat și nu mai vorbesc de batiste cu care să acopere tot plafonul sau cu care să facă un fel de baldachin. În afară de toate acestea, trebuia să aibă marame, șeure, șerîk, ștergare țesute la război. Toate erau țesute la război, iar viitoarele mirese începeau să lucreze la gherghef având ca model obiectele moștenite de la mamele sau bunicile lor, pentru a-și face zestrea“, a adăugat Neriman Ibraim.

Țesăturile, brodate cu acul sau țesute la război, aveau rol decorativ și făceau parte, obligatoriu, din zestrea miresei. Se spune că la strânsul zestrei,  mama ei începea să lucreze încă de când fata era în fașă, pentru ca mai târziu, când putea să țină acul în mână, să se alăture și ea mamei.

Comorile din ladă

„Aceste obiecte nu erau chiar funcționale. Ele trebuiau să demonstreze, în primul rând, dibacitatea, priceperea miresei în a lucra asemenea obiecte. Erau păstrate cam o lună după ce mireasa venea în casa mirelui, timp în care camera era vizitată de vecine, de rude, după care lucrurile erau strânse și puse în ladă, pentru a fi păstrate și transmise generațiilor următoare“, a subliniat Neriman Ibraim.

Laptele supt de fată de la mamă, răscumpărat de mire

Băiatul trebuia să aibă casă și obligatoriu trebuia să aibă și el o saltea, câteva perne, lenjerie de pat. Obligația lui era să-i cumpere tot ce îi trebuia miresei pentru nuntă: rochie, voal. El suporta toate cheltuielile și tot el trebuia să dea un berbec pentru nuntă, dar și să plătească mamei miresei „siut-acî“-ul, adică „dreptul laptului“, pentru laptele supt de fată.

Printre obligațiile fetei se număra „tocîzul“, care trebuia să ajungă la mire și de la mire la flăcăii din alaiul acestuia. „Băieții dansau înainte cu acest tocîz pe umeri“, spune profesoara tătăroaică.

„Tocîzul“ pentru mire era format dintr-o cămașă de in sau cânepă nevopsită țesută în casă („colec“ sau „kolek“), un pantalon nevopsit, un brâu cu fir auriu, numit „uskur“, batiste cu dantele („serîk“), punguță pentru bani și tutun, jartiere de mire, o căciulă din blană de astrahan, dar și o maramă pe care tânărul o punea pe umeri când se ducea la geamie în prima zi după însurătoare, la rugăciunea de prânz.

Nunta începea de joi și se încheia sâmbătă. Pregătirea bucatelor ocupa un rol special, iar cafeaua servită nuntașilor era măcinată în piuă.

La o săptămână după căsătorie, mireasa era vizitată de o rudă apropiată, de parte femeiască, dar nu de mamă. Abia la o lună de la căsătorie, tinerii căsătoriți mergeau în vizită la părinții miresei, momentul fiind sărbătorit cu bucate tradiționale.

În camera nupțială se află un manechin îmbrăcat în rochie de mireasă din catifea brodată, strânsă în talie cu o cingătoare de tip Kawkaz-kușak.

Acest articol este realizat în urma vizitei de documentare inclusă în proiectul „Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media. Schimb de experiență și bune practici cu parteneri de proiecte din regiunea Dunării. Turismul cultural – o șansă pentru dezvoltare locală“, etapa I, care s-a desfășurat în perioada 2-5 iulie în organizarea Departamentului pentru Relații Interetnice din cadrul Guvernului României.