O lume pe o scenă, „Veethoven…, făi!“
Beethoven există, e o certitudine, el nu trebuie să fie inventat. Ficțiune este (deși poate fi și o lume posibilă, ca orice bizarerie) întâlnirea dintre „dentista“ sofisticată, îndrăgostită până la venerație de autorul Simfoniei a V-a, zisă și a Destinului, lăptăreasa fără carte, dar cu inteligență nativă, neșlefuită de educație, și soțul ei, Liușa, un fel de șomer-filosof, un fel de Alfred Doolittle, cu un vocabular nu tocmai sărac (în comparație cu soția sa, ieșită în lume), care doarme tot timpul, mai ales când nevastă-sa umblă cu laptele prin mahala, se culcă atunci când îi e foame și se căznește, în restul timpului, să repare veioze stricate și cățeluși cu baterie.
Așa că să nu vă fie cu mirare că „Veethoven…, făi!“ este titlul unui spectacol care s-a jucat, în premieră, weekend-ul trecut, pe scena Teatrului de Stat Constanța (TSC), deoarece, fără prea mult efort, apelativul „făi“ poate fi auzit nu doar în mahala, ci și în medii cu oareșice pretenții! Un spectacol preluat de la o companie independentă de teatru, „o preluare în familia TSC, deoarece compania UBU îi aparţine lui Iulian Enache, actor al TSC, iar creatorii spectacolului sunt toţi angajaţi ai teatrului sau aflaţi în relaţii strânse de colaborare cu acesta“, după cum se precizează în comunicatul de presă al instituției gazdă.
Textul este scris de actriţa Lana Moscaliuc, în colaborare cu actorul şi regizorul Iulian Enache, după o idee a scriitorului rus Mihail Zoscenko (ceea ce explică trimiterile rusești, de la numele lui Liușa până la ruble). Iulian Enache s-a ocupat și de regie, muzica e creația lui Adrian Mihai, iar scenografia este semnată de Lăcrămioara Dumitraşcu.
Spectacolul se joacă… în trei. Doar trei personaje, interpretate de Lana Moscaliuc, Luiza Martinescu şi Remus Archip, animă întreaga scenă. Și nu știu cum reușesc, dar chiar umplu acea scenă, împărțită în două: de o parte modesta cameră a lăptăresei, cu nelipsita carpetă cu „Răpirea din serai“ pe perete, iar de cealaltă sufrageria ciudatei „dentiste“, în care patronează portretul lui Beethoven și în care femeia cu laptele este „torturată“ constant cu informații necerute despre acel „Ietovăn“, „născut în Germania, de origine flamandă, înmormântat definit la Viena“.
Luiza Martinescu face un adevărat tur de forță în rolul lăptăresei ale cărei bune intenții se dovedesc a fi la fel de curate precum laptele ei cu „goluri apoase“ pe care îl livrează până în prânz. Ea este liantul dintre cele două lumi. Când nu este la ea acasă sau la „dentistă“, pe care o suduie imediat ce îi părăsește sufrageria, plimbă bicicleta cu lapte prin sală, cântă și interacționează cu lumea (spectatorii). Pentru serviciile ei de „psiholog“, lăptăreasa este plătită generos de „doctoresă“, cu un „porcoi de bacșiș“, deși susține sus și tare în fața bărbatului său: „La cât trebuie să ascult… e puțin cât îmi dă!“. Se consideră egala doctoriței despre care crede sincer că „nu e mai bună ca mine, doar că eu sunt săracă“, iar atunci când este acuzată de lipsa de maniere spune verde în față: „Eu cu apucăturile mele, dumneavoastră cu Ietovăn“.
„Dentista văduvă, singură cuc, putred de singură“, în interpretarea Lanei Moscaliuc, obsedată de Beethoven, de destin și de viitor, pare o ființă din altă lume. Învăluită în cochilia ei albă din voal cu crinolină, trăiește în sfere înalte, iar lăptăreasa, căreia îi vorbește cu însuflețire despre Beethoven, este singurul ei contact cu lumea. „Zece minute înseamnă mult pentru un om singur“, spune ea, în timp ce îi oferă un bacșiș generos celei care îi aduce lapte diluat, cu „goluri apoase“. Mai mult chiar, într-un moment de slăbiciune, de exaltare sau pur și simplu de maximă sinceritate, ea, „un om bolnav de igienă și curățenie“, după cum o definește Liușa, fără să o cunoască (încă) personal, face un gest extrem împărțind cu lăptăreasa însetată aceeași sticlă cu lapte. De aici până la a-i face confidențe despre intimități și „Missa solemnis“ mai este doar un pas. Este momentul în care lăptăreasa îl aduce în scenă pe Liușa al ei, pe care îl „servește“ doctoriței prezentându-l ca fiind un electrician manierat, educat, îmbrăcat la costum (mereu altul, dar care seamănă cu cel dinainte) și, mai presus de toate, îndrăgostit de „Ietovăn“.
Neglijent și neglijat de nevasta care nici nu-i coase maioul rupt, nici nu-i face de mâncare, Liușa cel leneș și docil, interpretat convingător de Remus Archip, are și el abilitățile lui: se străduiește să repare lucruri și nici cu vocabularul nu stă prost, ba chiar încearcă să o convingă pe nevastă-sa să nu muște mâna care o hrănește, chiar înainte de a afla că el este cel sacrificat. Vrând-nevrând intră în jocul soției care îi poruncește „să-l învețe pă dă rost pe Ietovăn“ (chiar și atunci când el o corectează cu indulgența cunoscătorului – „Veethoven, făi!“). Nici moartea nu o înduplecă pe lăptăreasă care visează la averea dentistei: „Fă-mă întâi mândră și bogată, apoi văduvă“.
Însă planurile de îmbogățire ale lăptăresei nu dau roadele așteptate. Dimpotriva, hoțul devine păgubit. Cortina de întuneric cade prea repede, iar finalul pare să se lase așteptat, lipsindu-i intensitatea momentului.
Chiar și așa, „Veethoven…, făi!“ este un spectacol tonic, în care se râde mult, în care la adăpostul umorului de limbaj (care este preponderent) se ascund adevăruri despre firea umană, vechi de când lumea.
Reprezentația din 13 mai a fost inclusă în programul „Ora de teatru“, în sală aflându-se elevi de la Colegiul Național de Arte „Regina Maria“, secția Actorie, care au avut posibilitatea să se întâlnească, la finalul spectacolului, cu actorii din distribuție și cu regizorul.
