Moșii de Vară cei blânzi, temutele Rusalii și Călușarii protejați de UNESCO

În calendarul creștin-ortodox urmează două mari praznice cu dată mobilă (Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea – 27 mai și Sfânta Treime – 28 mai) de o importanță covârșitoare, similară cu cea a Paștelui și a Crăciunului, astfel încât ele se sărbătoresc timp de trei zile (uneori chiar și o săptămână), sub genericul de Rusalii.

Ajunurile marilor praznice au și ele o mare importanță. Așa se întâmplă și în cazul Cincizecimii sau a Rusaliilor, așa cum mai este numită sărbătoarea Pogorârea Sfântului Duh, celebrată în a 50-a zi de la Învierea Domnului. Așadar, în sâmbăta Rusaliilor se pomenesc cei adormiți, această zi fiind numită, inclusiv în calendarul bisericesc, Moșii de Vară.

Conform reprezentanților Muzeului de Artă Populară Constanța, în lumea satului românesc acestei sărbători i se mai zicea și Moșii de Cireșe, deoarece în această se împărțeau cireșe, alături de flori și colăcei. Totodată, conform tradiției se dădeau de pomană pentru sufletele celor adormiți linguri de lemn și mâncare în vase noi din lut, care se găseau la celebrele „târguri de moși“. Pentru sufletele celor răposați se dădea și apă proaspătă. „Cine lua apă din sat lăsa un bănuț pe ghizdul fântânii, deoarece apa dobândită prin munca altora trebuia plătită, altfel pomana nu ar fi fost primită“, menționează specialiștii muzeului constănțean de etnografie.

„Se spune că în această zi se deșteaptă toți morții și se duc în Valea cu Dor, pentru a găsi tot ceea ce li s-a dat de pomană în timpul anului. Dacă nu găsesc nimic, aceștia iau țărână în poală și se întorc mâhniți acolo unde sălășluiesc. De aceea, pentru a-i îmbuna este bine a li se da de pomană azi“, se arată pe pagina de Facebook a Muzeului de Artă Populară Constanța.

Deși sâmbăta Rusaliilor apare cu cruce neagră în calendar, deci e zi lucrătoare, din bătrâni se spune că nu este bine să speli în această zi deoarece „dai lături morților“.

„Se spune că în această zi nu este bine să se spele rufe, deoarece morții care așteaptă colaci vor primi lături. Nu este bine nici să se măture, pentru că se dă praf în ochii morților care stau după ușă, la casele lor, până a doua zi, când, după terminarea Sfintei Liturghii își vor lua zborul spre cer“, se arată pe pagina de Facebook a instituției citate.

 Șoimanele neîndurătoare

Dacă despre Moșii de Vară se spune că ar fi fost niște uncheși blânzi, care făceau numai bine pe unde treceau, temutele Rusaliile sunt celebre pentru intransigența cu care îi pedepseau pe muritorii care nu le respecta zilele sau pe oamenii care făceau fărădelegi, pocindu-i sau luându-le mințile. În tradiția populară, mai sunt cunoscute și sub apelativul de iele. Pentru a le îmbuna, pe neînduplecate Rusalii, care fie erau niște fecioare de o frumusețe răpitoare, fie niște bătrâne hâde, oamenii le-au mai numit eufemistic: Dânsele, Mândrele, Măiestrele, Vântoasele, Șoimanele, Puternicele, Milostivele, Doamnele, Frumoasele, Împărătesele Văzduhului.

„Conform tradiției populare, Ielele sunt niște fecioare frumoase, îmbrăcate în alb, sau niște femei bătrâne, care umblau în cete prin aer, pe la fântâni, prin pomi, pe la streșinile casei. Se prindeau să joace hore, iar deasupra locului în care ele jucau pământul rămânea ars, bătătorit și în acel loc nu mai creștea iarba. Cine le vedea rămânea pocit. Ele îi pedepeseau prin pocire sau prin luarea minților și pe făcătorii de rele, pe cei care nu le respectau zile sau pe cei care dormeau afară, pe sub pomi sau sub cerul liber. Celor vătămați li se spunea că sunt luați sau loviți de iele. Oamenii se vindecau de aceste boli mai ales prin jocul Călușului, care se juca în această perioadă, cetele de călușari ținând departe ielele prin dansul lor și formulele magice“, menționează reprezentanții muzeului constănțean de etnografie.

Pentru a se feri de Rusalii, oamenii purtau în aceste zile usturoi sau pelin, plante apotropaice, cunoscute și pentru excelentele lor calități curative. Pelinul era ținut la pălărie, la brâu, în sân, pe mese și chiar în așternut.

De altfel, încă din sâmbăta Rusaliilor, în nordul Dobrogei există obiceiul ca credincioșii să adune frunze de nuc, fire de pelin și cimbrișor,  pe care le duc la biserică în duminica cea mare a Pogorârii Sfântului Duh, spre a fi sfințite. Acestea se puneau la porți, la ferestre, la streșini și sub pernă, pentru a ține departe duhurile rele.

Jocul Călușului, din vatra satului românesc în patrimoniul UNESCO

Pelin și usturoi foloseau și călușarii pentru a punea în vârful steagului pe care făceau jurământ. Steagul era cel mai important element din recuzita Jocului Călușului, ritual vechi pe care l-a descris și eruditul Dimitrie Cantemir în celebra sa lucrare cu caracter enciclopedic „Descriptio Moldaviae“ și care face parte din patrimoniul UNESCO, începând cu anul 2005.

Steagul era o prăjină lungă de vreo trei metri în vârful căreia se atârna o năframă, fire de pelin și usturoi verde (sau o capățână de usturoi). Apoi fiecare membru al cetei jura pe steag.

„Ritualul Călușarilor, cuprinzând o serie de dansuri și strigături, este practicat în ceată, format din flăcăi sau bărbați tineri în număr impar. Odinioară, acest ritual se practica doar în vatra satului și uneori în satele vecine, în prezent acest dans fiind apreciat pentru spectaculozitatea sa pe scenă, fără să mai aibă aceleași valențe consacrate. El se juca într-o perioadă cu încărcătură specială, de la Rusalii timp de șapte sau nouă zile. Având o arie mare de răspândire în trecut, Jocul Călușului este răspândit mai ales în sudul Olteniei și al Munteniei“, se arată pe pagina de Facebook a Muzeului de Artă Populară.

Călușarii respectau niște reguli stricte. Înainte de Rusalii ei își alegeau vătaful, conducătorul grupului, unul dintre personajele cheie ale cetei, alături de mut (îmbrăcat în haine femeiești și înarmat altădată cu o sabie de lemn) și de stegar. Atunci când jucau Călușul, membrii cetei dormeau acasă la vătaf sau sub streșini de biserici, pentru a nu fi luați de iele. În această perioadă ei trebuia să fie caști și să nu vorbească decât atunci când rosteau formulele magice cu care își acompaniau dansul. Doar vătaful putea să vorbească, iar mutul, dacă scoatea un singur cuvânt risca să înnebunească.

Fiecare călușar are un băț însă cea mai importantă piesă din recuzită este steagul pe care se face jurământul.

Dansul călușarilor avea rolul de a-i vindeca pe cei „luați din căluș“ sau pe cei „luați de Iele“, adică pe cei care lucraseră de Rusalii. Cel bolnav era așezat pe jos, iar călușarii jucau și săreau peste el, uneori fără a vorbi, alteori rostind formule magice. Mai mult, atunci când avea loc hora Călușului, mamele își dădeau copiii mici călușarilor, ca să-i joace, pentru a-i feri de boli sau de sperieturi. De asemenea, exista credința că femeile care joacă lângă căluși sunt ferite de infertilitate.

„Portul călușarilor este unul specific: pălărie cu boruri largi, împodobită cu mărgele multicolore și panglici, mijlocul încins cu bete, canafuri (și mai nou clopoței) sub genunchi și la gleznă, opinci cu pinteni. Tot cu bete, așezate în cruciș, se încing și peste cămașă“, se mai arată pe pagina de promovare a Muzeului de Artă Populară Constanța.

Sursă foto: Muzeul de Artă Populară Constanța

Share:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *