Meșterul Vasile Moldoveanu, un povestaș neîntrecut, în trecere prin Constanța
Meșterul Vasile Moldoveanu din Moreni, județul Dâmbovița, este un povestaș. Obiectele care ies din mâinile sale, acoperite cu crestături din lemn, care iau formele diverselor simboluri, spun ele însele o poveste. O poveste încifrată, pe care meșterul Vasile o decodifică, o spune pe-ndelete, cu însuflețire, ca nimeni altul. Pentru cine este dispus să asculte…
Cruci de mână, icoane de vatră, icoane pictate pe sticlă cu rame și „capac“ din lemn, sărărițe, numite și „sporul casei“, lăzi de zestre, blidare, toate au povestea lor. Însuși creatorul lor are o poveste care fascinează.
A fost atras de mic de meșteșugul prelucrării lemnului, a făcut, la dorința părinților, o școală tehnică, pentru a lucra în fabrica de mașini de război, concomitent cu cursurile școlii populare de arte din Ploiești și antrenamentele de box de performanță. Aceasta este varianta scurtă a poveștii.
Povestea pe… larg
Bunicul său matern era mare meșter în prelucrarea artistică a lemnului, era mare dulgher. De la el a prins dragoste pentru bucata de lemn.
A început să o prelucreze de la 10 ani, când ai lui au considerat că este îndeajuns de mare ca să pună mâna pe sculele de lucru tăioase. La 13 ani, a primit prima comandă: o troiță pentru Sfânta Masă din altarul bisericii din Iedera, locul de unde era bunicul lui.
„Aveam răbdare, aveam ochii buni, era și o mare încercare“, spune meșterul.
Troiță pe care bunicul său a acoperit-o cu două straturi de schellac, o rășină cu un luciu spectaculos, secretată de o insectă numită Keria Lacca, ce trăiește pe copacii din pădurile din India și Thailanda. Rășina se găsea sub formă de fulgi, care, topiți în spirt denaturat (alcool industrial), se transformau într-un lac foarte apreciat pentru calitățile sale estetice.
A ieșit o minunăție. Banii de la preot au fost ținuți trei luni de mama sub colțul feței de masă, ca nu cumva preotul să returneze miniatura.
De la profesorul de desen de la gimnaziu a învățat pictură pe sticlă. În clasa a VIII-a, încurajat de succesul pe care l-a avut la concursuri de pictură, Vasile Moldoveanu a dorit să dea la pictură, la Liceul „Nicolae Tonitza” din București. Familia s-a opus vehement, astfel încât părinții au hotărât să-l dea la o școală tehnică, pentru a putea lucra la uzina de fabricat mașini de război de la Moreni.
A ajuns la Ploiești, unde s-a pregătit la uzinele „1 Mai”, iar concomitent a urmat cursurile Școlii Populare de Arte.
„Trei ani cât am stat în Ploiești, am avut trei drumuri paralele: școala de meserie, sport de performanță, deoarece profesorul meu de la școală era antrenor de box, și arta“, spune Vasile Moldoveanu.
Revenind la povestea de pe obiectele cu crestături, e de ajuns să-ți cadă privirea pe o ladă de zestre, piesă de mobilier fără de care înainte nu se concepea căsătoria unei fete.
Vasile Moldoveanu s-a specializat în crearea lăzilor de zestre miniaturale pe care le acoperă cu simboluri ce vorbesc despre starea materială și socială a posesoarei.
Lada fetei primarului, preotului sau a notarului e bogat ornamentată, pe când lada celei sărmane este decorată cu turiță sau scai, simbolizând că sărăcia se ține scai de omul nevoiaș.
Deși îi lipsește bogăția materială, sărmanei nu îi lipsesc credința și nădejdea în Dumnezeu, motiv pentru care fața lăzii de zestre este decorată cu imaginea unei biserici stilizate.
Cu lada de zestre, Vasile Moldoveanu și-a susținut lucrarea de licență, deși marea sa dragoste este icoana pe vatră.
„Icoana de vatră a fost și este un subiect foarte important pentru mine, pentru viața mea cultural-artistică“, spune meșterul dâmbovițean.
Nu știuse nimic de ea înainte de 1989, dar, într-o vizită de documentare prin depozitele Muzeului Țăranului Român, preocupat de prelucrarea artistică a lemnului, de căuce, linguri și furci de tors, a descoperit o bucată de lemn închisă la culoare, nu prea mare, pe care, după ce o priveai cu atenție, descopereai scrijelit un serafim.
„De atunci mi-a răscolit sufletul“, mărturisește artistul.
„Această icoană s-a născut, a trăit și a pierit într-un spațiu restrâns al Carpaților noștri, pe Subcarpați, pe dealurile Gorjului, Doljului, Vâlcei, Argeșului și Dâmboviței. Ele au existat pe vremea când casa din lemn era acoperită cu paie, soba era masivă, făcută din pământ, iar casa lua ușor foc. Atunci unui țăran i-a venit probabil ideea să spargă o bucată de lemn și să graveze pe ea o cruce, un element care să aibă legătură cu rugăciunile sale. Ea avea un rol dublu: primul, să nu ia casa foc, iar al doilea, așezată în jurul vetrei, avea rol să țină departe duhurile rele, să nu intre pe horn. Când vatra a fost înlocuită de sobele metalice cu coșuri metalice a venit sfârșitul icoanei de vatră“, spune artistul.
„M-am îndrăgostit de ea. Am lucrat câteva sute de icoane de vatră, am renăscut-o ca icoană din bucătărie, fiind realizată dintr-un lemn rezistent de stejar. Icoana de vatră foarte puțin a fost colorată, ea a fost mai mult scrijelată într-un desen naiv primar. Culorile folosite nu sunt mai mult de trei: albul pentru față, galbenul pentru aureolă și culorile de pământ“, mărturisește Vasile Moldoveanu.
Un alt obiect care îi este drag meșterului este crucea de mână, cu care preotul slujea în altar și cu care mergea cu Boboteaza, scrijelită cu însemnele „C-XC-NI-KA“, care înseamnă „Victoria lui Iisus Hristos asupra morții“ sau „Iisus Hristos, biruitorul morții“.
„Crucea de mână și pristornicul sau pecetarul se execută din lemn de salcie. De ce? Pentru că lemnul de salcie este lemnul binecuvântat de Maica Domnului. Astăzi s-a exploatat nerațional masa lemnoasă. Eu ca meșter, ca om bătrân, nu am mai tăiat de câțiva ani o salcie „vie“, pe picioare. (…) Primăvara ea e prima care își îmbracă coroana, crengile ei coboară până la pământ, exact cum s-a înclinat în fața Maicii Domnului și atunci ți se rupe sufletul. De aceea o înlocuiesc de la o vreme cu lemnul de tei, pentru că și lemnul de tei, prin superba lui țesătura mă ajută foarte mult la gravat“, spune meșterul.
Lemnul din care lucrează orice obiect, nu doar crucile, stă la uscat, pentru a fi supus probei timpului, pentru a nu se curba, chiar și după zece ani. Este decizia maestrului care se respectă pe sine realizând lucruri care țin o viață. Și chiar mai mult, deoarece obiectele sale pot fi lăsate moștenire. Dacă după cei zece ani lemnul a trecut proba timpului, dacă nu a putrezit sau dacă nu a fost atacat de microorganisme specifice, precum carii, este prelucrat pentru a fi transformat în obiect artistic.
Pe bucata de lemn destinată artei este trasat modelul, apoi se traforează. După ce crucile de lemn au fost crestate, sunt scufundate în baiț, adică apă în care a fost fiartă coajă de nucă, la care se adaugă oțet sau bicarbonat.
După ce este lăsată să se usuce, peste cruce se aplică o soluție din ceară de albine topită în bain-marie, înmuiată cu terpinol, care se aplică apoi cu o perie din păr de porc. În unele cazuri, crucea este lustruită cu terbentină. Rolul cerii este acela de a astupa porii lemnului și de a oferi protecție împotriva carilor.
Vasile Moldoveanu, meșterul cunoscut în întreaga Românie, consideră că într-o casă, obiectele tradiționale trebuie să aibă un loc al lor care să nu concureze cu mobilierul modern.
Mai presus de toate, crucea are un rol special: „Atunci când pui o cruce de mână în fața ușii pe care o deschizi ca să intri în casa ta purifici tot, pentru că nu oricine îți calcă pragul este curat. Satana fuge de cruce și mai ales de crucea de lemn“.
El recomandă idei de înfrumusețare a casei, prin punerea obiectelor de artă populară în hol, după o scenografie precisă: crucea de mână să fie prima pe care o vezi când deschizi ușa, pe spațiile înguste să fie așezată o furcă de tors, spectaculoasă prin „arhitectura“ sa complexă, iar pe jos o cergă sau un țol țesut din cânepă sau din lână.
Prezența meșterului Vasile Moldoveanu la malul mării se datorează Muzeului de Artă Populară Constanța, organizator al evenimentului „Prelucrarea artistică a lemnului“, care se desfășoară sub genericul „Meșteșuguri tradiționale. Utilitar și decorativ“.
Iată portretele celorlalți artiști participanți la manifestarea „Prelucrarea artistică a lemnului”:
Consecvență dincolo de vremuri: familia Lepădatu din Băbeni cioplește lemnul din tată-n fiu
