„Gin Rummy“, măiestrie în doi sau despre singurătate și alți demoni
Un raft cu cărți și flori, într-o parte, un fotoliu și un cuier, în cealaltă, în mijloc, o fereastră care dă spre… întuneric și o masă cu două scaune la care stau doi oameni. Cărțile de joc trec de la unul la altul, iar replicile se succed mai întâi ușor, apoi din ce în ce mai repede până ajung să doară, să devină arme care taie adânc în carnea vie a sufletului.
Asiști la „Gin Rummy“ și ești de-a dreptul fascinat de jocul actoricesc a doi artiști care au ca mijloc de expresie cuvântul, cu toate tonalitățile sale, cuvântul care construiește și leagă punți sau care dărâmă, desființează și doare. Nina Udrescu și Liviu Manolache demonstrează, o dată în plus, că actoria, această artă vie, poate curge prin vene, se poate respira. Bucuria imensă de a juca, de a se juca, se simte în fiecare inflexiune a vocii, în fiecare gest simplu. Cuvintele cu care ei jonglează sunt electrizante, devin incandescente. Manolache dă tonul, iar colega sa nu se lasă mai prejos, duelul se întețește până ce replicile devin explozive. Ei sunt actorii-profesori de la care se poate învăța cum se face teatru. Atunci când nu ajută nici decorul, nici costumele, nici efectele speciale. Uneori doar o masă și două scaune sunt suficiente pentru un adevărat tur de forță, pentru un recital actoricesc (la dublu) răvășitor.
Ea este Fonsia Dorsay, el este Martin Weller. Ea e calmă, calculată, detestă cuvintele urâte. El e vulcanic, suduie, spune ceea ce gândește, dacă nu îi iese… jocul. Viața îi aduce în același loc, un azil de bătrâni, și îi așază la aceeași masă de joc. Weller forțează norocul și o provoacă pe Fonsia să joace cărți. Nu orice joc, ci preferatul său, Gin Rummy. La un moment dat, se autointitulează, cu cea mai desăvârșită naturalețe: „Cel mai mare jucător de Gin pe care l-am văzut în viața mea“. Greșeală imensă, pentru că realitatea îl contrazice. Joc după joc, Fonsia face „Gin“, iar furia lui Weller se dezlănțuie: cuvintele sale acide, argotice nu plac, stârnesc, provoacă revoltă. Fonsia renunță, părăsește salonul, dispare o vreme în camera sa. Weller, împătimit al jocului, o convinge să revină, cu promisiunea de a se îndrepta. Însă… lupul își schimbă doar părul. Cuvintele se rostogolesc, dor, sfâșie, stârnesc, resentimente, amintiri care se voiau de mult îngropate, lacrimi amare și un adevăr crud. Până atunci, fiecare bravase, fiecare ascunsese motivul pentru care venise la azil.
Gravă, resemnată ca eroinele din marile tragedii grecești, Fonsia, convinsă că „nu poți să le ceri copiilor să renunțe la viață“, admite, în pustietatea azilului de bătrâni, că Gin Rummy poate fi cel mai bun mod de a-ți petrece timpul rămas până la marele final trăind clipa cu intensitate, de parcă ar fi ultima.
Spectacolul „Gin Rummy“, după piesa americanului Donald Coburn, în regia lui Liviu Manolache (care a realizat și ilustrația muzicală) și cu scenografia creată de Eugenia Tărășescu-Jianu, s-a reluat pe scena Teatrului de Stat Constanța după zece ani de la premieră.
