„Fluturii sunt liberi“ sau despre orbirea din noi
Pe 22 iunie, în cea de-a treia seară a Festivalului Internațional de Teatru „Miturile Cetății“, ediția a IV-a, publicul tomitan a urmărit, în sala Teatrului de Stat Constanța, un spectacol profund despre curaj, asumare, relații interumane, orbire și iubirea care învinge orice obstacol: „Fluturii sunt liberi“, de Leonard Gershe, în regia lui Erwin Șimșensohn.
Spectacolul, al cărui final pare a fi intuit de fiecare dintre cei prezenți din sală (iubirea care se înfiripă între Don, băiatul care s-a mutat singur, pentru a scăpa de grija excesivă a mamei sale, și vecina sa cea tânără, Jill, este evidentă; chiar și un copil a întrebat în șoaptă, la un moment dat, pe unul dintre părinți: „Se îndrăgostesc?”) se detașează categoric de o simplă poveste de dragoste.
Spectatorul este surprins de răsturnările de situație, astfel încât cade adesea pe gânduri. Pentru că sunt situații și replici care cer reflecție, așa cum e replica ce se constituie în motto: „Nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea să vadă“.
Spectacolul Teatrului Excelsior din București abundă în umor, dar și în replici bine plasate, cu tăiș, Don fiind un maestru al (auto)ironiei. Alex Călin și Ioana Anastasia Anton, cei doi actori din rolurile principale, impresionează prin dialogul viu, spumos, natural. Sunt actori care joacă cu naturalețe, cu o sinceritate debordantă, care nu are nimic forțat. Celor doi li se alătură mai târziu Catrinel Dumitrescu, în rolul mamei excesiv de grijulie, cu rol de catalizator al relației aflată în fază incipientă.
Armonia incipientă cauzată de „fluturii din stomac“ dintre Don și Jill se clatină, iar lucrurile se complică și mai mult atunci când în scenă apare regizorul Ralph, simplu și sincer, dar cu suflet bun, interpretat cu degajare de Șerban Gomoi.
Un punct forte al acestei montări în care emoțiile sunt dozate cu responsabilitate, pentru a crea un spectacol coerent și profund, este scenografia creată de Iuliana Gherghescu. Naturalețea costumelor, fără extravaganțe, se îmbină perfect cu ideea de spațiu organizat organizat economic, astfel încât în el se înscriu perfect două „garsoniere“ ( dintre care una, cea a lui Don, are un pat „la etaj“, pe care se ajunge urcând niște scări metalice) despărțite printr-o ușă glisantă din sticlă, care se transformă, la nevoie, în… perete, atunci când Jill are nevoie de intimitate și trage storurile.
Sursă foto: Teatrul de Stat Constanța – Facebook
