„Emoțiile fluide“ ale Mihaelei Florescu, încă o zi, la Muzeul de Istorie Constanța

23 noiembrie 201924 noiembrie 2019 Mirela STÎNGĂ Niciun comentariu emotii fluide, mihaela florescu, muzeul de istorie constanta, oleotipie

Dacă nu ați văzut încă „Emoțiile fluide“ ale Mihaelei Florescu, ar trebui să mergeți să le admirați la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Doar în această duminică le mai puteți vedea expoziția de oleotipie, prima „personală“ a artistei constănțene Mihaela Florescu, care îmbină fotografia cu pictura și cu… poezia.

Ce este oleotipia? Răspunsul îl oferă chiar autoarea expoziției, Mihaela Florescu: „Oleotipia este o veche tehnică fotografică de la sfârșitul secolului XIX, apărută odată cu cianotipia, ambrotipia, dagherotipul. Se folosea ca experiment de captare a imaginii înainte de apariția filmului foto. Față de tehnicile celelalte pe care le-am pomenit mai sus, oleotipia era singura tehnică prin care se obținea întâi imaginea în negativ, apoi, prin operații succesive de spălare și aplicare a culorilor de ulei se obținea imaginea pozitivă. Timp de doi ani și jumătate am experimentat cu substanțe, cu timpi de expunere, cu aplicarea uleiului. Am ajuns astfel să transform fotografia în pictură, pentru că lucrarile expuse sunt, în ceea ce percepe privitorul, picturi în ulei“.

„Ahh…deci ai plecat de la o fotografie“

Când vorbește despre „Emoții fluide“, Mihaela Florescu aude frecvent replica „Ahh…deci ai plecat de la o fotografie“.

Dar, nu, este mai mult de atât. Este vorba despre o poveste, sensibiliate, o transpunere poetică a realității, dacă vreți. „Ei bine, am plecat de la o emoție“, spune artista.

Iată răspunsul său complet, pe care a avut răbdarea să-l explice pentru culturaconstanta.ro (intertitlurile sunt selectate de redactorul articolului):

La început a fost povestea. Și lumina

„La început n-a fost imaginea, ci povestea. Și lumina. Și apoi, provocarea de a reprezenta plastic propria percepție a realității. Tehnica, orice tehnică, prezintă propriile limitări. Ea este un mijloc, dar poate fi și o piedică în calea exprimării artistice. Ce tehnică să folosesc pentru a reda ceea ce simt și ceea ce vreau să transmit privitorului? Creion sau peniță, cărbune sau acuarelă, ulei, toate acestea mi-au oferit un rezultat, dar nu era cel așteptat de mine.

Și așa a început experimentul. Am primit în facultate, în cadrul unui cerc studențesc, câteva noțiuni despre tehnicile fotografice vechi, cele care au precedat, și întrucâtva au dus la apariția filmului fotografic și la ceea ce cunoaștem toți ca fiind fotografia. Dintre aceste tehnici vechi, cum ar fi cianotipia, ambrotipia, imprimarea cu pigment etc, care permit obținerea imaginii direct în pozitiv, oleotipia, tehnica pe care am ales-o pentru acest proiect artistic, se desfășoară în două etape: prima etapă constă în obținerea imaginii negative, prin expunerea suportului (placii), în cazul meu hârtia impregnată cu substanțe fotosensibile la acțiunea razelor soarelui (ultravioletelor), apoi după spălare și uscare, etapa a doua, aplicarea culorii de ulei, astfel încât, după o nouă spălare, se obține imaginea pozitivă, finală. De aceea am ales această tehnică. Pentru că în toate etapele de lucru am putut interveni pe imaginea originală astfel încât, în final, fotografia să se transforme în pictură.

Sute de ore de muncă de cercetare

Am început să caut informații. Pe internet, am căutat cărți (care cărți? că nu avem așa ceva…) Am păstrat din rețeta originală doar componența amestecului de substanțe fotosensibile, dar am schimbat gramajul. Am încercat zeci de tipuri de hârtie, mi-am făcut propriile culori de ulei din amestecuri de uleiuri și pigmenți. Am experimentat, am experimentat, am experimentat…. în sute de ore de muncă de cercetare. Am folosit fotografia, dar nu voiam un document. Pentru asta avem arhive, imagini din satelit și fotoreportaj. Am prelucrat deci digital, în diferite programe de grafică, imaginea captată de cameră și am transformat realitatea aparatului fotografic într-o realitate personală. M-am folosit de soare și de substanțe fotosensibile, dar m-am jucat cu timpii de expunere exacerbând lumina și redesenând umbrele.

Și în final, am aplicat vopseaua de ulei, am amestecat și am șters, am distrus și recompus imaginea până când culoarea s-a așezat în emoție și emoția a devenit mesaj artistic“.

„Pentru mine lumea întreagă e lumină“

Așadar, în spatele lucrărilor sale se ascunde multă muncă, emoții și sensibilitate.

Lucrările Mihaelei Florescu surprind Constanța „veche“, Constanța peninsulară, cu clădirile ei vechi, monumente de arhitectură.

De ce zona istorică? Răspunsul îl oferă chiar autoarea: „Pentru că sunt străzi și case, balcoane și ferestre de o frumusețe care îți taie răsuflarea. Nu e doar arhitectură, ci o simfonie de ritmuri și culori. Pentru un poet totul e poezie. Pentru un muzician totul e muzică. Pentru mine lumea întreagă e lumină. Dacă e lumină, e și culoare, și umbră, și muzică, și poezie. E tot.

Leonardo, marele Leonardo, spunea în al său «Tratat despre pictură» că petele sau mușchiul de pe ziduri, crăpăturile pietrelor pot fi o sursă de inspirație pentru un pictor.(Am citat aproximativ). Eu am privit o stradă întreagă și am găsit acolo o altă lume, lumea mea“.