„Dobrogea poveștilor cu lapte“ sau ospitalitate aromânească, acasă la Picuraru de la Stejaru
În Dobrogea de Nord, la aproape 90 km de Constanța și la aprox. 60 km de Tulcea, se află satul Stejaru, reședință a comunei cu același nume, în care trăiește o importantă comunitate de aromâni. Printre ei, se află și familia picurarului Nicolae Migit. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu graiul aromânilor, picurar înseamnă păstor sau cioban, cuvânt asemănător cu arhaicul păcurar, întâlnit adesea în poveștile nemuritoare românești.
Picuraru Nicolae din localitatea tulceană Stejaru, numită cândva Eschibaba, este cioban din tată în fiu. Strămoșii săi, aromâni bijduveni, pe care turmele, pașii și timpurile i-au dus până în Cadrilater apoi pe aceste meleaguri, se mândreau cu o avere impresionantă: peste 2000 de oi și peste 200 de cai. Însă s-au dus timpurile acelea. Acum picurarul de la Stejaru crește peste 120 de căprițe din a căror lapte, cunoscut pentru calitățile sale nutritive și curative, iese o brânză albă și savuroasă și un iaurt consistent, mai bun decât orice alt produs cu acest nume promovat cu sume colosale de bani. Două dintre sortimentele de brânză (telemeaua și brânza dulce de capră) urmează să fie atestate ca produse tradiționale.
Într-o zi de iulie, perfectă pentru drumeții, nici călduroasă, nici ploioasă, doar cu un vânticel abia perceptibil, care adia și răcorea, am avut bucuria să mă număr printre oaspeții familiei acestui picuraru de la Stejaru, formată din ciobanul Nicolae și soția, Elena, oameni gospodari, care nu stau o clipă locului, și fiica lor, Mirabela Migit Burrichter, a cărei viață se împarte între fiul său, micuțul Bennet, familia de la Stejaru și cea din Germania, țara natală a soțului ei și țara ei adoptivă.
Picurarul Nicolae și-a întâmpinat oaspeții nu așa cum ne-am fi așteptat, sprijinit în cârlibană, tradiționalul toiag al păstorilor aromâni, ci având ca sprijin amintirile și modul în care își face meseria de o viață. Într-un continuu du-te-vino a avut grijă ca totul să fie așa cum se cuvine, pregătind locul de întâlnire al oaspeților, undeva la marginea pădurii, într-o poieniță, loc cunoscut de sătenii din Stejaru deoarece aici au loc hramurile. Nu pentru că nu ar fi loc în gospodăria sa mare și pusă la punct, ci pentru ca orășenii de la Constanța să facă o cură de aer proaspăt, direct la sursa verde de oxigen și să întâlnească și căprițele cu iezi pe care ciobanul Vasile le-a mânat până aproape, pentru ca oaspeții să le vadă și cei mai aventuroși să le și mulgă, așa cum s-a și întâmplat.
Picurarul Nicolae își amintește că tatăl său era „boier”, avea cai, mergea numai călare. El păzea oile de mic, misiune pe care o împărțea cu fratele său mai mare. Singurul lor ceas era soarele al cărui mers pe cer începuse să-l învețe. În vacanțele lungi de vară, când nu mergea la școală, mezinul pierdea șirul zilelor, astfel încât nu știa în ce zi a săptămânii se află. De pe urma acestei neștiințe profita fratele său mai mare, până când cel mic a aflat că fusese păcălit de acesta care îl rugase să-i „țină locul“ fără să-i spună că se duce la o nuntă. Atât i-a trebuit: mezinul a lăsat turma baltă, a mers pe jos până în sat și așa plin de praf și de năduf cum era s-a înfățișat în mijlocul nuntașilor, moment în care fratele cel mare a dat fuga după oi.
„Asta i-a fost învățare de minte“, își amintește cu umor picuraru Nicolae cutreierând anii cu repeziciunea cu care odinioară alerga după mioare. Acum se ocupă de capre: muncește din zori până-n noapte, iar ceea ce îl ține sănătos, spune el, este laptele de capră proaspăt (și crud) băut seara și zerul pe care îl bea de dimineață, adevărate medicamente.
La Stejaru, la marginea pădurii, în apropierea locurilor de pășunat, picuraru a întins mese și banchete lungi, pe care Mirabela le-a acoperit cu țesături lucrate în casă, la război, de femeile din familia sa. Este îmbrăcată cu un costum vechi, armânesc, în care s-a căsătorit bunica sa ce purta opinci în picioare.
Cu emoții, începe să prezinte bucatele pe care ea și familia ei le-au pregătit cu drag pentru oaspeți, foarte gustoase, dar prea multe, semn al ospitalității armânești: brânză de capră de mai multe feluri, brânză marinată în ulei de măsline, cu legume și verdețuri, pâine de casă, pastramă de capră și tochitură de ied. Nu lipsește aromata plăcintă sau pită, cum îi zic aromânii, care se găsește din belșug, la alegere: cu ștevie și cu ceapă și brânză. Nici faimoasa mâncare piperchi tsârgâsiti, adică ardei prăjiți cu roșii (din grădina picurarului de la Stejaru) și cu brânză. O bunătate!
Nu departe, într-un ceaun așezat pe pirostrii, se pregătește mămăliga învârtită cu repeziciune de gazdă și de cei care au vrut să simtă… tradiția.
Acest festin al papilelor gustative, dublat de o călătorie simbolică la stâna picurarului de la Stejaru, intitulat simbolic „Dobrogea poveștilor cu lapte“, face parte din proiectul „100 Experiențe Dobrogene“, prin care Inomar Cluster și-a propus să pună în valoare tradițiile și produsele locale promovând oameni și locuri, povești și bucate.
Proiectul „100 Experiențe Dobrogene“, inițiat de ONG-ul Inomar Cluster este susținut de asociațiile „Țăranii Dobrogeni“ și „Wild Art“, motiv pentru care la stâna Picurarul de la Stejaru au participat, din partea Inomar, președintele său, Stănică Enache, Ioana Manea și Cami Oprea, iar din partea celor două asociații a fost prezentă Laura Stroe (alături de micuța Sibel), sufletul acestor întâlniri cu tradițiile, cu frumosul, care deține secretul de a aduna oamenii la un loc și a-i face să se simtă ca acasă.
