Ceangăii din Oituzul dobrogean

La aprox. 25 de kilometri de municipiul Constanța, există un sat cu o istorie fascinantă, pe care mulți dintre dobrogeni nici nu o intuiesc. Un sat unic, luminos din mijlocul căruia țâșnește spre cerul Dobrogei impunătoarea turlă a unei biserici catolice, ce se vede hăt departe, lăcaș de cult care poartă hramul „Adormirii Maicii Domnului“. Un cătun în care se vorbește românește, dar și în grai ceangăiesc, un amestec de maghiară și de limbă română.  Este Oituz, satul în care locuiesc descendenții ceangăilor din Luizi-Călugăra din județul Bacău, care au luptat în Primul Război Mondial și care au fost împroprietăriți prin Legea agrară din 1921.

Au numit acest sat Oituz, ca să le amintească de acel pas care leagă Moldova de Transilvania, unde vitejii români s-au pus stavilă împotriva forțelor germano-austro-ungare și unde s-a strigat prima dată „Pe aici nu se trece!“. L-au numit Oituz, pentru că mulți dintre cei care s-au stabilit în sătucul dobrogean, începând cu anul 1923, au fost orfanii și văduvele celor care și-au dat viața în luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Un ceangău, primul soldat care și-a dat viața în Războiul de Independență

Însă legăturile ceangăilor cu Dobrogea sunt mai profunde decât s-ar crede: în noaptea de 13/14 august 1877, primul soldat român care a căzut în Războiul de Independență (în urma căruia Dobrogea a revenit în granițele statului român) a fost un ceangău, Andrei Lupu, din comuna Luizi-Călugăra, care făcea parte din Regimentul 8 Călărași.

Din punct de vedere administrativ, Oituzul face parte, din martie 1989, din comuna Lumina, alături de satele Lumina și Sibioara. Din 1923, anul înființării sale, până în prezent, satul a făcut parte din comunele Sibioara și Ferdinand I (Caramurat, Mihail Kogălniceanu) fiind  pentru puțin timp centru comunal.

Pe drumul străinătății

Conform statisticilor afișate în prezent (august 2019) pe site-ul comunei Lumina, satul Oituz are 735 de locuitori, mulți dintre ei urmași ai ceangăilor din localitate, dar și ai germanilor din localitatea vecină, Mihail Kogălniceanu, cu care au intrat încă de la început în relații de rudenie datorită religiei comune, catolicismul. După 1990, germanii au plecat spre țara lor, iar mulți dintre urmașii ceangăilor au luat drumul străinătății în căutarea de locuri de muncă, pentru a-și putea întreține familiile. Cei peste 700 de locuitori formează 168 de familii catolice, 18 familii ortodoxe, trei familii aparţinând cultului „Martorii lui Iehova“ şi o familie musulmană.

Armonie

În zilele de sărbătoare, dintre care printre cele mai mari sunt hramul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, dar și ziua orașului, marcată pe 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, în amintirea gestului fondator al coloniștilor din Luizi-Călugăra de a bate primul țăruș în vatra satului, localitatea se animă. Atunci, biserica nouă din sat, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, dată în folosinţă pe 15 august 2016, chiar de marele praznic închinat Fecioarei Maria, devine locul de întâlnire al sătenilor, un fel de axis mundis  al oituzenilor.

biserica adormirea maicii domnului oituz interior

Cele două mari sărbători, dar nu doar ele, sunt un prilej pentru locuitorii Oitzului dobrogean de a-și etala portul popular și de a-și arăta ospitalitatea știind să-și întâmpine oaspeții după obiceiurile pământului, cu pâine și sare.

De altfel, în spiritul perpetuării tradițiilor, în satul constănțean își desfășoară activitatea ansamblul Armonia, coordonat de Celina Ștefanov, prin intermediul căruia sunt duse mai departe tradițiile și cele nemțești, și cele ceangăiești. Grupul este format din bunicuțe, adolescenți și copiii și reflectă ideea de conviețuire etnică și între generații.

Un rai pentru toată lumea

„Cu mare drag am vrut să le transmit copiilor și adolescenților folcorul. A fost o vreme când era rușine că ești țăran. Iar dacă mai aveai și o ie… Bunicuțele nu au scos la lumină costumele de vreo 20 de ani și când am văzut ce costume au și ce cântece vechi știu și le-am spus că trebuie transmise mai departe au prins curaj“, spune Celina Ștefanov, născută din tată ceangău (din Oituz) și din mamă româncă, născută și crescută în Lumina.

armonia-oituz-bunicutele
armonia-oituz-bunicutele

 

Merge cu mare drag la ambele biserici: și la cea ortodoxă și la cea catolică fiind convinsă că „nu există raiul catolicilor, ortodocșilor sau musulmanilor. Există un rai pentru toată lumea. Trebuie să ne luptăm să ajungem acolo“.

Cine sunt ceangăii? Câteva considerații asupra termenului ceangău

Înainte de a prezenta un scurt istoric al Oituzului dobrogean, se cuvine a face câteva precizări de ordin semantic, dar nu numai, referitoare la termenul „ceangău“. Locuitorii din Oituz își spun ceangăi, însă cercetătorii, care au dedicat studii populației romano-catolice din Moldova, printre care și prof. dr. Andrei Coșa, consideră că acest apelativ desemnează de fapt „o imaginară minoritate etnică“, pentru că nu se poate vorbi despre o „etnie a ceangăilor“. În opina sa, termenul este folosit de urmașii celor din localitatea moldavă Luizi-Călugăra, pentru a se diferenția de ceilalți membri ai comunității catolice din sat, germanii.

armonia oituz germani

În plus, cuvântul ceangău, apărut în sud-estul Transilvaniei, din maghiarul „csang“, cu înțelesul de „străin“, „înstrăinat“, nu era un nume care să definească o etnie. El era folosit la nivel individual fiind folosit de către secui pentru a-i desemna pe românii care aspirau la statutul de secui.

„Termenul capătă conotații etnice abia în secolul al  XVIII-lea, folosirea lui fiind extinsă în mod greșit la adresa unei întregi comunități (a catolicilor din Moldova), prin intermediul unei inovații a unui preot secui (Zolt Peter) care îi numește pe catolicii din spațiul moldav cu sintagma «ceangăi-maghiari»  creând în acest fel «un fals etonim» și, implicit, «o falsă problemă etnică» în Moldova“, spune prof. dr. Anton Coșa de la Muzeul de Istorie din Bacău în prefața volumului „Monografia Oituzului dobrogean. 95 de ani de la înființare“, coordonată de Emanoil Rujanschi.

Etapele înființării satului

Cei care au studiat istoria Oituzului dobrogean au identificat mai multe etape succesive care au stat la baza formării sale, prin migrarea ceangăilor din Luizi-Călăgura.

Prima etapă este datată în 1922, când se pare locuitorii satului băcăuan cărora li se promisese pământ au venit în Dobrogea pentru a-și alege pământurile. Deși li se oferise pământ în zona Independența-Negrești, au refuzat motivând că nu au un lăcaș de rugăciune în apropiere. Au reușit însă să-l convingă pe administratorul moșiei Lucreția Luca Ionescu, Voicu Voevod, catolic ca și ei, să-i aducă pe locul în care se găsesc și azi.

Ziua de naștere al satului Oituz este considerată a fi 23 aprilie 1923, praznicul Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, dată la care se spune că a fost bătut primul ţăruş pe locul ales de viitorii localnici ca fiind satul lor. Această zi de sărbătoare este marcată ca fiind Ziua Satului Oituz, la eveniment participând întreaga suflare a satului, după ce mai întâi credincioșii catolici au fost prezenți la slujba de la Biserică.

biserica adormirea maicii domnului oituz

Primii locuitori care s-au stabilit în Oituz, 39 de familii din Luizi-Călugăra, dar și Poduri, au venit însă în 1924, informație care se regăsește în corespondența dintre Prefectura Județului Bacău și CFR. Familiile care s-au strămutat aici au beneficiat de un singur transport gratuit cu trenul fiind obligatoriu să aducă cu ele, în afară de strictul necesar unei gospodării, un „inventar agricol complet“, format din plug, car și vite trăgătoare.

Speriați de condițiile vitrege din Dobrogea, unde „vara mișunau șerpii și iarna urlau lupii“, perioadele de inundații alternând cu seceta, vara, unele familii s-au întors în locurile natale, o parte întorcându-se însă între anii 1926-1927, iar altele au alternat șederea aici cu cea în satul de baștină.

După cel de-al Doilea Război Mondial, noi familii se stabilesc în Oituz, unele dintre ele venite din alte zone ale țării. De asemenea, în 1945, germanii care au părăsit Dobrogea în 1940 au fost repatriați din Republica Germană Democrată și obligați să se întoarcă la locuințele lor din Caramurat și Colelia. Pentru că, între timp, acestea au fost ocupate de aromâni, germanii au fost nevoiți să se mute la rudele lor din Oituz.

Biserica, o necesitate

Însă cea mai mare dorință a oituzenilor era aceea de a avea propria lor biserică. Acest vis se va împlini târziu, abia după cel de-Al Doilea Război Mondial, în plin comunism, când la îndemnul episcopului Ioan Duma, care avea domiciul forțat la Mihail Kogălniceanu din 1956, enoriașii pun mână de la mână câte 200 de chirpici de familie, pentru înălțarea unui sfânt lăcaș atât de mult dorit de către comunitatea romano-catolică din localitate. Până atunci, ei mergeau la biserica din Caramurat (Mihail Kogălniceanu), iar apoi, când numărul oituzenilor a crescut, Sfânta Liturghia duminicală, oficiată de preotul din localitatea vecină, s-a desfășurat în casa pusă la dispoziție de un localnic, Anton Mocanu. Gestul episcopului Ioan Duma nu a rămas netaxat de autoritățile comuniste, acestea impunându-i un nou domiciliu forțat, în anul 1959, la Târgu Jiu. Abia în 1968, sub coordonarea preotului Damian Ghiuzan, bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ i s-a înălțat turn, i s-au consolidat pereții și s-a pus podea din scândură.

Lucrările pentru actuala biserică au fost demarate în martie 2003, când preot era Petru Mihăică. Din august 2006 până pe 15 august 2015, când a avut loc prima slujbă în noul lăcaș, Sfintele Liturghii s-au desfășurat la subsolul edificiului. Noua și frumoasa biserică cu vitralii și turlă impunătoare a fost sfințită pe 15 august 2016, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, de către episcopul auxiliar de București, Cornel Damian.

Acest articol este realizat în urma vizitei de documentare inclusă în proiectul „Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media. Schimb de experiență și bune practici cu parteneri de proiecte din regiunea Dunării. Turismul cultural – o șansă pentru dezvoltare locală“, etapa I, care s-a desfășurat în perioada 2-5 iulie în organizarea Departamentului pentru Relații Interetnice din cadrul Guvernului României.

Share:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *