Cactuși pitici și o bisericuță cât o casă, din paiantă, pentru 80 de suflete, undeva, în Dobrogea
În sud-vestul județului Constanța, în Lunca Dunării, pe unul din brațele principale ale vechiului Istros, la aprox. 120 km de reședința de județ, se află Izvoarele, un sătuc uitat, departe de civilizație, cu o școală goală, părăsită, aparținând de comuna Lipnița. Cătunul cu străzi din pământ, pe care un copil de uriaș pare să fi aruncat în joacă pietre albe, parcă pentru a ține pe loc glodul din zilele cu precipitații, s-a numit odinioară Sucidava, iar apoi Pârjoaia.
Numele cel vechi al așezării, locuite în prezent de 80 de suflete, a ajuns de notorietate prin sintagma „biserica semiîngropată de la Pârjoaia“. Pentru că, într-adevăr, în localitatea care azi se numește Izvoarele se găsește o bisericuță – singura din sat! -, nu mai mare decât o căsuță cu tindă și o cameră. Este inclusă pe Lista Monumentelor Istorice și are codul de identificare CT-II-m-A-02893.
Loc de închinare, din lut și nuiele
Nivelul podelei altarului este sub nivelul de călcare, de unde termenul „semiîngropată“. Se sprijină pe stâlpi de lemn îngropați în pământ, nu are fundație, nu are turlă, nu este mai mare decât o simplă casă (18 metri lungime, 7, 5 metri lățime și 3,5 metri înălțime) și este făcută aproape în totalitate din materiale naturale, găsite la fața locului, care nu costau nimic: trunchiuri de copac, nuiele și pământ. Doar pe acoperiș se află olană, iar deasupra altarului se înalță spre cer o cruce delicată din metal, semn că aici este loc de închinăciune pentru creștini. E posibil ca odinioară biserica să fi fost acoperită cu stuf, însă amintirea localnicilor nu păstrează astfel de informații.
Așa cum este acum, cu ușa de la intrare din lemn vopsit în albastru, cu cercevelele în aceeași culoare, cu fațada văruită cu alb și cu pereții laterali și cel din spate lutuiți, sprijiniți de contraforți, seamănă cu o căsuță din Deltă, doar că în loc de stuf este acoperită cu olană veche.
Scări spre casa Domnului
Situată pe un loc înălțat, deasupra străzii, bisericuța este împrejmuită, în față, de un gard scund de scânduri. Ca să intri în curte, unde găsești și pomi fructiferi – gutui și un smochin – trebuie să urci mai întâi câteva trepte din piatră și să deschizi portița din scânduri, decupată din gard. Înăuntru miroase a tămâie și e o liniște pioasă.
Ușile împărătești, deși poartă pecetea timpului, stau ca o mărturie duioasă și trainică a credinței în Hristos. Icoanele catapetesmei sunt cele originale, bulgărești, însă pe alocuri au fost atârnate și icoane mai mici, noi. Pe cele două tetrapoduri și pe pereții laterali ai naosului și ai pronaosului, încadrate de ștergare cu capetele așezate sub formă de fluture, se află icoane vechi, înnegrite de timp, de fumul candelelor și al lumânărilor, alături de altele (mai) noi, strălucitoare.
O istorie incertă
Când a fost înălțat acest lăcaș de cult nu se poate spune cu exactitate. Cert este că el a fost ridicat înainte de 1878, anul revenirii Dobrogei în granițele statului român. Dar cine au fost creștinii care s-au închinat pentru prima dată în ea, nu se știe. Să fi fost români, bulgari sau ruși?! Istoricul Gheorghe Dumitrașcu, analizând o serie de mărturii scrise, a ajuns la concluzia că biserica de la Pârjoaia, azi Izvoarele, a fost construită în jurul anului 1859, de populația românească a satului, împreună cu ceilalți creștini.
Lăcașul de închinăciune a fost ridicat „din nimic“, adică din ceea ce natura oferea din belșug: pământ și lemn. Atât! Fără nicio pietricică. Biserica nu are turlă, pentru că se spune că în Imperiul Otoman o clădire nu trebuia să fie mai înaltă decât minaretul unei geamii, iar conform unei legende înălțimea maximă admisă era cea a unui om călare.
Un arhitect pentru o biserică în suferință
Am ajuns la Izvoarele în luna septembrie, când gutuile încă nu au dat încă în pârg, într-o zi de toamnă blândă, cu soare și cu un vânticel care adia neastâmpărat prin frunzele aflate încă la locul lor, în coroanele pomilor.
Ghid prin istoria micuței biserici cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie“ situată pe Strada Nucilor, ne-a fost arhitectul Vlad Calboreanu, omul pe care Dumnezeu l-a ales să aibă grijă ca modestul Său templu să nu se facă unul cu pământul. Pentru că, în anul 1999, atunci când arhitectul și soția sa, Lucia, și-au cumpărat aici o casă de vacanță, cu vedere spre Dunăre, nu știau nimic despre existența bisericii. Chiar în ziua în care s-au semnat actele de vânzare-cumpărare, au întrebat a cui este căsuța din ale cărui ziduri timpul mușcase nemilos, lăsând la vedere răni adânci.
A aflat, nu fără uimire, că aceasta este o biserică, singura din sat. Încă funcțională, dar doar la nevoie. Până se va fi ridicat cea nouă, pentru care se strânseseră nu mai mult de 1500 lei!
Refăcută bucată cu bucată
Odată cu această informație a încolțit și ideea de a reda lăcașului de cult, aflat în stare de degradare, robustețea de altădată. Biserica a fost refăcută aproape în totalitate respectându-se tehnicile folosite la realizarea acesteia: împletitură de nuiele, bulgărită cu pământ (paiantă) și cărămizi din pământ nears (chirpici), tehnică ancestrală despre care arhitectul Vlad Calboreanu spune că s-a folosită și la realizarea „miezului” Marelui Zid Chinezesc.
Lemnul bisericii a fost înlocuit în proporție de 90%. Ceea ce a rezistat în fața timpului a fost refolosit, de exemplu, la contraforții funcționali.
Cel mai greu de găsit au fost nuiele, pentru că, spune arhitectul Vlad Calboreanu, „nuiele nu există de cumpărat niciunde”. Nuielele originale ajungeau până la trei metri. Cele noi, necesare pentru a se reface împletitura, s-au procurat însă de localnici, din împrejurimi, fiind folosite în special nuiele de corn, cunoscute pentru flexibilitatea lor.
Că biserica avea nevoie urgentă de restaurare și nu mai era sigură pentru comunitate, o dovedește și faptul că în momentul desfacerii acoperișului, tavanul decorativ al altarului s-a prăbușit pe Sfânta Masă, fără ca nimeni să fie rănit.
Comunitatea, în slujba bisericii
Fără a pune la socoteală demersurile care au precedat lucrările propriu-zise, activitățile de refacere a bisericuței de la Izvoarele au început în urmă cu 20 de ani, în mai 2001 și s-au încheiat șase luni mai târziu, în octombrie. La realizarea împletiturii de nuiele, dar și la facerea chirpicilor au contribuit sătenii din Izvoarele, cu mâinile și priceperea lor.
Atunci când s-au făcut gropile pentru a înlocui stâlpii putreziți de vreme, au fost descoperite urmele unui cimitir fiind identificate obiecte care au aparținut culturii Babadag III, epoca fierului, cu aprox. 1000 de ani î. Hr.
Conform stării de conservare a lemnului, ultimele reparații la biserică fuseseră făcute în anii 50, dovadă stând și un bilețel găsit ascuns printre grinzi, cu numele celor care au contribuit la realizarea acestora.
50 de ani, „termen de garanție“
Restaurarea bisericii, deși mai corect este termenul „refacere”, s-a făcut prin strădania arhitectului Vlad Calboreanu, cu fonduri de la Comitetul de Stat pentru Culte și cu un mic ajutor de la Primărie. „Reparația“ bisericii are ca termen de „garanție“, 50 de ani, aceasta fiind durata de rezistență a lemnului la umezeală, conform meșterului dulgher care a lucrat aici. Au trecut 20 de ani, dar au mai rămas 30, răstimp în care bisericuța trebuie întreținută constant, ca orice casă, prin jertfa adusă de brațele credincioșilor. Așa ar trebui!
La biserica cu hramul „Sfântul Dumitru“ de la Izvoarele slujește săptămânal părintele Bistrițeanu, care vine special de la Canlia. Dacă nu poate veni duminica, vine sâmbăta și atunci oficiază și Sfânta Liturghie și face și pomenirea celor adormiți, pentru a nu-i lăsa pe creștinii din sătuc fără cele trebuincioase sufletului.
Și Biserica din Satu Nou e în nevoie
„Astfel de biserici dispar și nu mai știe nimeni că au existat”, spune cu tristețe Vlad Calboreanu. Biserici din nuiele mai există și în satele învecinate din comuna Oltina, la Satu Nou și la Strunga (Câșla). Din dorința de a le face să rămână pe verticală, s-a intervenit însă așa cum nu se cuvine, cu materiale total inadecvate, precum BCA-ul.
Marele regret al arhitectului Calboreanu este că, chiar și în aceste condiții, bisericuța din pământ de la Satu Nou are nevoie urgentă de restaurare. A scris deja despre istoricul acesteia însoțind cuvintele cu fotografii de la față locului. Însă cine și când se va ocupa și de acest lăcaș de cult aflat în suferință, nu se știe.
În pofida neajunsurilor, bisericuța semiîngropată din paiantă de la Izvoarele continuă să aducă lumina credinței în această localitate uitată parcă de autorități. Rezistă sub vremuri și intemperii așa cum rezistă cactușii pitici, care înfruntă arșița verii și vântul și zăpada iernii, în curtea bisericii și pe lângă gard, ițindu-și de sub iarbă verdele intens cu spini și inflorescențele galbene, în sezonul de înflorire.
O mărturie scrisă pentru viitor
Arhitectul Vlad Calboreanu păstrează într-un dosar fotografii cu valoare de document, înainte și după restaurarea bisericuței. Sunt documentate fiecare dintre cele cinci faze de lucru: I – decopertare lipitură exterioară (mai 2001), II – desfacere acoperiș (10-15 iulie 2001) III – desfacere pereți, refacere zidărie de chirpici, înlocuire stâlpi și grinzi degradate, IV – refacere acoperiș și suporturi bolți și tavane, V – refacere bolți și tavane (29 septembrie-15 octombrie 2001). Fotografiile care preced restaurarea au fost realizate în perioada octombrie 2000-mai 2001.
Imaginile, însoțite de un istoric scris al edificiului de cult, ar trebui să-și găsească locul într-o monografie. O monografie care să rămână mărturie peste timp, atunci când cele 80 de suflete din comună vor fi pornit pe drumul fără de întoarcere și poate sătucul de pe malul Dunării, rămas fără locuitori, se va fi transformat în amintire.
Surse foto: culturaconstanta.ro și arhiva arhitectului Vlad Calboreanu