„Balcanicele“, un spectacol răvășitor despre tăcere și război
Duminică seară, în cea de-a cincea zi a Festivalului Internațional de Teatru „Miturile Cetății“, pe scena Teatrului de Stat Constanța a fost prezentat spectacolul „Balcanicele“, după Jules Tasca, în regia lui Alexander Hausvater, producție a Teatrului „Tony Bulandra“ din Târgoviște.
Dacă cu o zi înainte, pe scena din Piața Ovidiu, publicul a urmărit sub bagheta lui Hausvater un spectacol montat pentru Teatrul Yiddishpiel din Tel Aviv, „Cei 2 Kuni Lemel“, o comedie muzicală antrenantă, pe textul unui evreu născut în România, Avraham Goldfaden, fondator, la Iași, al primului teatru evreiesc din lume, de această el a văzut altceva. A văzut un spectacol răvășitor despre violența și umilințele la care au fost supuse femeile musulmane din Bosnia în timpul conflictului armat cu Serbia, la sfârșitul secolului al XX-lea.
Spectacolul nerecomandat minorilor nu a șocat prin scenele de nuditate feminină și nici chiar prin cele de siluire repetată, cât a șocat prin puterea de a transmite o dramă profundă, mocnită, devenită calvar prin repetiție. În plin conflict dictat de politică, în care vechile prietenii dintre oameni îmcep să fie date uitării într-o lume care începe își piardă umanitatea, iar taberele beligerante se împart simplist în creștini și musulmani, pare să mai existe o rază de speranță pentru Samira, mama Aminei.
Este impresionant seriozitatea cu care actorii din distribuție își susțin partiturile complexe, pe o scenă încadrată pe trei laturi de ziduri înalte și impenetrabile de plasă, și, pe a patra, de sârmă ghimpată. Ceea ce trebuia să fie o scăpare, filmele franțuzești oferite ca mijloc de relaxare, se transformă în supliciu. De fapt, filmul franțuzesc regizat de Philippe de Broca, „Le roi de coeur“ / „Regele de cupă“, care rulează pe ecran și interferează cu realitatea atunci când personajele se întrupează pe scenă, accentuează absurditatea războiului.
Bărbații sârbi, cu excepția colonelului Herak, de la locotenentul Vlaco (Liviu Cheloiu) până la Marek (Cătălin Mareș) și până la simplul soldat (Liviu Pintileasa), acționează ca un personaj colectiv. Ei sunt cei care dețin controlul și mijloacele de opresiune, interoghează și violează, ei sunt stăpânii absoluți, tot așa cum sunt și victime ale războiului. Femeile musulmane, deși cu personalități distincte, acționează și ele ca un personaj colectiv fiind supuse aceluiași tratament. Se disting Samira (Andreea Tănase) și fiica sa Amina (Carmen Ionescu) prin modul în care se raportează la realitate: una înțeleaptă, ocrotitoare și precaută, alta acționând sub impulsul emoțiilor și al lipsei de experiență. Fără să știe, războiul făcuse din ea „un soldat al naibii de bun“, după cum spune tatăl ei biologic, care, deși, otrăvit de propria fiică cere îndurare pentru ea și mama ei.
Victimă în acest conflict absurd este și colonelul Herak, profesor de istorie care vorbea despre război, smuls de lângă familie, soție și fiice, pentru a fi superior ierarhic într-un război care îi este străin. El se distinge însă prin umanitatea sa, este raza de speranță pe care fiica sa, fără să știe că îi este tată, îl sacrifică. El este interpretat de Constantin Florescu, unul dintre actorii preferați de Hausvater, dacă ne gândim că tot el a interpretat și personajul principal din spectacolul „Ovidius in Love“, montat în 2016 pentru Teatrul de Stat Constanța.
