Amintiri scrijelite pe o bucată de lemn
Străbunicul din partea mamei, tatăl bunicii mele materne, era un vestit tâmplar în mica localitate cu nume turcesc supranumită cândva Sinaia Dobrogei. Am aflat acest lucru târziu. Avea un atelier cu mare, dotat cu tot felul de unelte, un loc numai al lui, unde lemnul, care se găsea din belșug, aproape de casă, prindea forme nebănuite și trainice.
Pe atunci, proprietatea străbunicilor era vastă. De mult timp nu mai există nici atelierul, nici terenul pe care a fost ridicat nu le mai aparține alor mei. Dar a rămas încă destul spațiu. O curte mare cu grădină de zarzavaturi, o casă mică, dar trainică, ridicată conform tradiției locului, cu prispă, o curte care cândva mi se parea imensă, un deal plin cu pruni și salcâmi, pentru a da stabilitate locului, am aflat eu mai târziu din lecturi. Pe „coasta“ dealului, cum îi spuneam, era săpată o scară care ducea pe un platou pietros, ars de soare, pe care creștea viță-de-vie. Aici era un întreg univers, mare, bogat, îndestulător. Universul unei copilării fără griji.
Savoarea serilor de vară la o masă rotundă
Tatăl mamei fusese și zidar, și tâmplar. Luptase în cel de-Al Doilea Război Mondial, avusese de pătimit în închisoare, în timpul comunismului, ca mulți ani români. M-am născut la scurt timp după ce a trecut la Domnul. Rămasă văduvă, mamaia s-a descurcat cum a putut. Admirabil!
M-a fascinat prin puterea ei de a găsi soluții la orice, de a se îngriji de orice lipsea într-o gospodărie, pentru a nu se simți mâna unui bărbat. Avea nevoie de rochii, se ducea la croitoreasă, avea nevoie de o sapă nouă sau de un cărucior trainic din fier forjat, mergea la fierarul Vasile. Iar eu o însoțeam de fiecare dată. Era hotărâtă, știa ce voia, știa și să se tocmească la preț, dacă era nevoie.
De mobilier din lemn nu îmi amintesc să mai fi avut nevoie. Era trainic. Avea o ladă de zestre, simplă, austeră chiar, la care ține cu sfințenie și în care se găsea tot ce trebuia pentru ziua cea de pe urmă. Scaunele făcute de tataia erau trainice. La fel și masa rotundă și joasă la care mâncam cu bucurie când eram copii, în serile de vară, așezați pe niște scăunele înguste, ca niște lavițe în miniatură, în lemnul cărora mi se părea că deslușesc semnătura bunicului, scrijelită cu un obiect cu vârf ascuțit.
Casa pe care ea și tataia au ridicat-o de la fundație este și acum trainică, răcoroasă vara și călduroasă iarnă. O casă cum nu se mai fac însă.
O „scenografie“ originală
Vremurile s-au schimbat. Acum e simplu, casele nu se mai ridică de proprietari, ci se cumpără de-a gata, la „mâna a doua“, cum s-ar zice. Ba chiar si la a treia, la a noua… La oraș, să te muți în casă nouă, ridicată cu propria sudoare, la propriu și la figurat, e o raritate. Iar a visa la o casă nou-nouță, de-a gata, e deja utopie. Dar dacă nu poți să-ți faci casa visurilor, nimeni nu te oprește să o amenajezi așa cum vrei tu, după propria personalitate, după propria… scenografie. Acum nu mai există tâmplar, dar poti apela la specialiști. E simplu: tastezi de pe smartphone sau PC „magazin mobilă“, iar rezultatele nu întârzie să apară. Trebuie doar să știi ce să alegi.
Iar dacă vrei nu doar să adaptezi mobilerul la spațiul de care dispui, dar și să-ți pui și amprenta creativă, să-i alegi culoare, tastezi „mobila la comanda Constanta“. E greu doar să alegi oferta cea mai bună. Prietenii mei și-au mobilat de curând apartamentul (achiziție nouă) după metoda aceasta și mi-a plăcut, au fost inspirați. Mi-a plăcut mobilierul și mi-a plăcut și numele atelierului care l-a executat, datorită rezonanțelor sale mitice, Kera Furniture. Un nume care pe mine mă face să mă gândesc la Hera, zeița greacă protectoare a căminului.
