„100 de ani de teatru în România Mare“. Colocviu la Constanța
„100 de ani de teatru în România Mare“. Așa s-a numit colocviul pe care Teatrul de Stat Constanța l-a organizat pe 27 iunie, la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, în ultima zi a Festivalului Internațional de Teatru „Miturile Cetății“. În aula „Adrian Rădulescu“ a muzeului constănțean, unde este prezentată în frescă istoria poporului român, inclusiv momentul înălțător al înfăptuirii României Mari, s-au reunit regizori, actori, directori de teatre și cronicari, pentru a vorbi despre Teatrul de ieri și de azi.
Pentru că istoria teatrului românesc are mai bine de un secol, teatrologul Doina Modola, care a deschis colocviul moderat de selecționerul festivalului, Doru Mareș, a prezentat o succintă, dar elocventă istorie a teatrului pornind de la momentul1848.
„Dacă urmărim istoria teatrului românesc ne dăm seama cât de organic și de vital este legată de istoria noastră ca stat, ca formațiuni politice, ca ideal al Unirii. Prima etapă a constituirii teatrelor naționale este legată de Revoluția de la 1848 și cu pregătirea ei. Toate organismele culturale și politice care au fost implicate în această revoluție au fost și acelea care au fondat, mai întâi Teatrul Național din Iași, în 1840, apoi Teatrul Național din Craiova, în 1850 și Teatrul Național din București, în 1852, toate aceste teatre fiind inițiate și fondate în numele conceptului național. Chiar dacă ele nu au purtat de la început acest nume, ideea de teatru național a fost promovată de la început, și de dramaturgi, și de oameni de teatru, și de Costache Caragiale, și de Kogălniceanu. Au fost extrem de preocupați de a surprinde istoria, de a avea în vedere moravurile, de a participa prin toată viața teatrală la propășirea neamului, de a cultiva sentimentul identității naționale și al apartenenței“, a spus teatrologul Doina Modola.
„Vasile Alecsandri considera teatrul ca pe o școală de moravuri și ideea de teatru-școală, care mereu a fost acuzată că este mult mai restrânsă și că dă naștere unor fenomene parazite, tezismului, unei tendențioziți mult prea apăsate, rămâne totuși foarte valabilă“, a mai spus aceasta.
Teatrologul a menționat că în acea perioadă teatrul reprezinta o tribună a ideilor, „un element de legătură cu cei mulți“, mijloc de educare socială a oamenilor și de promovare a marile idei. Aceasta e evocat momentul constiuirii teatrului românesc modern, sub influență franceză sau germană, inclusiv sub influența trupele idiș, care la începutul secolului al XX-lea au promovat înclinația spre experiment și avangardă.
„După Primului Război Mondial, odată cu înfăptuirea Unirii, celelalte teatre s-au născut prin efectul pe care Unirea l-a avut și prin noul impuls pe care l-a dat consolidării sentimentului național și acestei funcții extraordinare de exprimare a ideii de identitate. Din acest motiv, drama istorică și comedia satirică a continuat să se dezvolte, în mod special“, a mai menționat Doina Modola amintind de nume precum: Alexandru Davila, Mihail Sorbu și Nicolae Iorga.
În 1919, ca efect al Unirii, a fost a înființat la Cluj, Teatrul Național, având ca primă deschidere, la 1 decembrie, în anii următori fiind înființate teatrele din Chișinău și Cernăuți, conduse de oameni de teatru cu idei foarte moderne.
Prolecultismul, „forțarea idelogică adusă sub cizma sovietică“, s-a simțit și în teatru, prin sufocarea atât a creației dramaturgice, cât și a deschiderii stilistice ce începuse să se configureze în perioada interbelică.
Referindu-se la multele teatre de stat care s-au înființat după 1944, fenomen extrem de important, „deoarece în concepția sovietică, teatrul era o formă prin care se putea face propagandă, tocmai prin caracterul public“, teatrologul Doina Modola a pus accentul pe Timișoara, Constanța și Sibiu, amintind că pe scena teatrului de la malul mării a văzut mari actori în mari spectacole.
Incursiunea istorică a fost completată cu o propunere pentru prezent și viitor: „Cred că nivelul de creativitate ar trebui încurajat mult mai mult aducând mari regizori formatori, cum sunt Andrei Șerban și Silviu Purcărete, și regizori din tânăra generație, în tandem, ca să se producă și o profesionalizare mai adâncă a interpreților și un spirit de emulație mai dinamic prin această dublă infuzie“.
